Sursa informației: ActiveNews a relatat că ministrul Dragoș Pîslaru le-ar fi cerut judecătorilor să îl sune înainte de a pronunța soluții împotriva statului, acuzația fiind atribuită judecătoarei Mădălina Afrăsinie. Relatarea este preluată și dezvoltată de România TV, care citează declarațiile făcute de judecătoare în emisiunea „Puterile Statului”. (ActiveNews)
Există momente în care o declarație publică nu mai poate fi tratată ca simplu zvon politic. Ea devine test de igienă democratică. Acuzația potrivit căreia Dragoș Pîslaru, în perioada în care era ministru al Muncii în Guvernul Cioloș, le-ar fi transmis judecătorilor că ar trebui să îl contacteze pe el sau echipa sa înainte de a pronunța hotărâri împotriva statului este una de o gravitate maximă. Nu pentru că vine dintr-o zonă politică sau din alta, nu pentru că lovește într-un ministru anume, ci pentru că atinge direct coloana vertebrală a statului de drept: independența judecătorului.
Potrivit relatării publicate, judecătoarea Mădălina Afrăsinie a susținut că, într-o întâlnire desfășurată la Institutul Național al Magistraturii, Dragoș Pîslaru ar fi vorbit despre o „colaborare” cu judecătorii, în sensul ca aceștia să îl sune pe el sau echipa sa înainte de a pronunța soluții prin care statul ar fi obligat la plata unor despăgubiri. România TV redă afirmația judecătoarei potrivit căreia ideea ar fi fost ca ministrul să le explice magistraților „cum este legea”. (Romania TV)
Dacă această relatare este exactă, atunci nu avem de-a face cu o gafă administrativă. Nu avem de-a face cu o opinie tehnică. Nu avem de-a face nici măcar cu o nefericită exprimare birocratică. Avem de-a face cu un reflex periculos: Executivul care se așază la marginea mesei judecătorului și îi spune, politicos sau nu, că înainte să decidă împotriva statului ar fi bine să mai dea un telefon.
Iar acel telefon, într-un stat de drept, este toxic.
Judecătorul nu trebuie să sune ministrul înainte de a pronunța o hotărâre. Judecătorul nu trebuie să întrebe Guvernul dacă statul poate pierde. Judecătorul nu trebuie să ceară explicații de oportunitate de la cel care, direct sau indirect, reprezintă una dintre părțile interesate în protejarea bugetului public. Judecătorul are dosarul, probele, legea și propria conștiință profesională. Atât. Restul este presiune, sugestie, influență sau, în cel mai blând caz, o neînțelegere gravă a separației puterilor în stat.
Constituția României nu lasă loc de ambiguități. Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească — iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. (Camera Deputaților)
De aceea, practica sugerată de acuzația publică este abuzivă nu doar prin eventualul ei conținut, ci prin însăși filozofia ei. Ea pornește de la ideea că statul trebuie protejat de hotărârile judecătorești care îl obligă să plătească. Dar statul nu este o persoană fragilă care trebuie apărată de cetățeni. Statul este o construcție juridică obligată să respecte drepturile cetățeanului. Când statul greșește, plătește. Când instituțiile abuzează, instanța le cenzurează. Când administrația calcă legea, judecătorul nu întreabă ministrul dacă are voie să repare nedreptatea.
A cere, fie și într-o formă împachetată în limbaj de „colaborare”, ca judecătorii să contacteze Executivul înainte de a da soluții împotriva statului înseamnă a răsturna logica justiției. Statul nu poate fi și parte interesată, și consilier informal al judecătorului. Guvernul nu poate sta în umbra deliberării. Ministrul nu poate deveni interpret privilegiat al legii în fața magistratului chemat să decidă independent.
Aici este miezul problemei: nu contează dacă presiunea este brutală sau elegantă. Nu contează dacă ordinul vine cu pumnul în masă sau cu zâmbetul tehnocratului care vorbește despre „dialog”. Când un reprezentant al Executivului sugerează că judecătorul ar trebui să discute cu el înainte de o soluție care afectează statul, linia roșie a fost atinsă.
În mod obiectiv, trebuie consemnat și faptul că Dragoș Pîslaru a negat acuzațiile. Potrivit unei relatări Briefed/Stiri pe surse, ministrul a reacționat spunând că nu ar fi existat vreodată o interferență a sa în actul de justiție și a amenințat cu proces după acuzațiile formulate de judecătoarea Mădălina Afrăsinie. (Briefed)
Dar negarea nu închide subiectul. Dimpotrivă, îl deschide instituțional. O asemenea acuzație nu poate fi îngropată sub formula comodă „cuvânt contra cuvânt”. Dacă întâlnirea a avut loc, trebuie lămurit cine a participat, ce s-a discutat, dacă există minute, corespondență, invitații, înregistrări, note interne sau martori. Dacă afirmațiile judecătoarei sunt reale, ele descriu o atingere gravă adusă independenței justiției. Dacă nu sunt reale, atunci ministrul are dreptul la apărarea reputației sale. Dar societatea are dreptul la adevăr înainte ca dosarul public să fie închis printr-un comunicat.
Problema de fond rămâne însă mai mare decât un nume. România are deja o lungă tradiție de politicieni care laudă independența justiției când le folosește și o detestă când îi incomodează. Când instanțele dau soluții favorabile statului, ele sunt „responsabile”. Când obligă statul să plătească, devin „problemă bugetară”. Când apără cetățeanul, se vorbește despre „impact financiar”. Când sancționează abuzul administrativ, apar imediat experții puterii care vor să explice judecătorului ce ar fi trebuit să înțeleagă din lege.
Aceasta este mentalitatea care trebuie denunțată dur: ideea că justiția este independentă numai până când statul pierde bani.
Nu, domnilor miniștri. Justiția nu este departament de avizare al Guvernului. Judecătorii nu sunt funcționari ai bugetului. Hotărârile judecătorești nu se negociază la telefon. Iar legea nu se explică magistratului de către ministrul interesat ca statul să nu piardă.
Dacă Dragoș Pîslaru a făcut o asemenea solicitare, atunci avem în față o conduită incompatibilă cu respectul minim datorat puterii judecătorești. Dacă nu a făcut-o, atunci trebuie să ceară public clarificarea completă a contextului și să pună la dispoziție toate elementele care pot demonstra asta. În ambele variante, tăcerea instituțională nu este acceptabilă.
Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să se autosesizeze sau să ceară lămuriri. Institutul Național al Magistraturii ar trebui să verifice dacă întâlnirea invocată a existat și în ce condiții s-a desfășurat. Participanții menționați în relatare ar trebui întrebați oficial ce își amintesc. Iar ministrul ar trebui să ofere o explicație completă, nu doar o reacție defensivă.
Pentru că aici nu discutăm despre orgoliul unui ministru și nici despre sensibilitatea unui magistrat. Discutăm despre granița dintre statul de drept și statul care își sună judecătorii înainte să piardă procesul.
Iar această graniță trebuie păzită cu severitate. Când puterea executivă începe să creadă că poate intra, fie și pe ușa din dos, în deliberarea judecătorului, democrația nu mai este amenințată de un mare puci, ci de o practică măruntă, birocratică, aparent civilizată: „Dați-ne un telefon înainte să decideți.”
Nu. Niciun telefon. Nicio consultare informală. Nicio explicație de la ministru înainte de sentință.
Judecătorii se supun numai legii. Iar cine nu înțelege asta nu are o problemă cu magistrații. Are o problemă cu Constituția.
