Demararea acestui proiect al constituirii şi operaţionalizării Biroului pentru Prevenirea Criminalităţii şi de Cooperare cu Oficiile de Recuperare a Creanţelor din Statele Membre ale Uniunii Europene din cadrul Ministerului Justiţiei a plecat de la o constatare pragmatică: în România este din ce în ce mai periculos să comiţi infracţiuni, dar este şi profitabil.
Ca în orice altă situaţie există o parte plină a paharului – eficienţa poliţiei şi parchetelor este din ce în ce mai mare, de unde şi posibilitatea din ce în ce mai mare de a ajunge pe mâinile justiţiei, dar există şi o parte goală: recuperarea sumelor şi bunurilor rezultate sau achiziţionate în urma comiterii de infracţiuni se situează încă la un nivel foarte redus.
Evoluţiile din statele occidentale au arătat un fapt cât se poate de simplu: o metodă extrem de eficientă de prevenire a criminalităţii, în special a celei organizate şi transfrontaliere, este cea în care este luată posibilitatea infractorilor de a se folosi de produsul material al infracţiunii. Explicaţia este simplă şi ea constă în aceea că nu are nici un rost să-ţi asumi riscul de a comite o infracţiune, de a te expune riscului de a-ţi petrece ani buni după gratii, fără să obţii nimic în schimb.
Din păcate, în ultimii 20 de ani, în România sistemul de recuperare a produsului infracţiunii nu a funcţionat. La nivelul mentalului colectiv există percepţia pe care cu toţii am auzit-o de atâtea ori – pentru un milion de euro/dolari merită să faci 2-3-5 ani de puşcărie, iar când ieşi eşti un om bogat.
Aceasta este imaginea cu care trebuie să luptăm, iar când vom reuşi să schimbăm această percepţie vom reuşi, cu certitudine, să reducem şi mai mult numărul infracţiunilor.
În acelaşi timp, recuperarea banilor proveniţi din comiterea unor infracţiuni şi aducerea lor la bugetul de stat este şi o problemă de echitate. Statul investeşte anual în structurile de poliţie, parchet şi servicii de informaţii sute de milioane de euro. Aceşti bani trebuie să se întoarcă la stat pentru că ei sunt plătiţi de cetăţenii cinstiţi tocmai pentru ca infractorii să fie traşi la răspundere, pedepsiţi, iar banii lor, confiscaţi.
Această problematică a aducerii la bugetul de stat a banilor proveniţi din infracţiuni nu este una tipic românească, iar ea a devenit o prioritate pentru Statele Membre, mai ales în contextul actualei crize economice şi a nevoii de a reduce şi eficientiza cheltuielile bugetare. La nivelul Uniunii Europene este ridicată la nivel de principiu sintagma “criminalitatea nu aduce venituri”.
România are obligaţii în acest sens derivând din statutul de Stat Membru, chemat să ia măsuri pentru asigurarea unei practici comune la nivelul Uniunii Europene în materia combaterii formelor grave de criminalitate, în special prin cooperarea inter-agenţii şi recunoaşterea reciprocă a ordinelor de confiscare.
Atât Programul Stockholm, cât şi recenta Comunicare a Comisiei privind Strategia de Securitate Internă (noiembrie 2010) accentuează importanţa creării la nivelul fiecărui Stat Membru a unei structuri eficiente de recuperare a creanţelor, dotată cu suficiente resurse umane, puteri şi capacităţi instituţionale de cooperare cu structurile similare. Termenul stabilit la nivel european este 2014. Înfiinţarea Biroului din cadrul MJ are la bază Decizia Consiliului 845/2007 şi are mandatul de a facilita identificarea, urmărirea şi recuperarea produsului infracţiunii, în special în cauzele complexe cu elemente de extraneitate. Această structură are rolul de a sprijini activitatea unităţilor de parchet specializate în combaterea criminalităţii organizate şi corupţiei.
Din fericire, nu trebuie inventate lucruri revoluţionare, au făcut-o deja alţii cu mult timp înaintea noastră. Tot ceea ce trebuie să facem este să preluăm ce este bun din experienţa altor state şi să aplicăm. Plecând de la această idee, în urmă cu câteva luni am adresat omologului meu, Kenneth CLARKE, o solicitare în sensul iniţierii colaborării între structurile specializate în combaterea criminalităţii şi recuperarea produsului infracţiunii din cele două ţări. Răspunsul a fost unul prompt, iar cu sprijinul nemijlocit al Excelenţei Sale domnul Martin HARRIS, Ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, astăzi putem vorbi deja la timpul prezent despre schimbul de experienţă şi bune practici.
De asemenea, mulţumim pentru promptitudinea cu care Departamentul de Justiţie al Statelor Unite şi Ambasada SUA la Bucureşti, personal Excelenţa Sa domnul Mark H. Gitenstein, Ambasadorul SUA, au răspuns solicitării mele de a acorda sprijin în înfiinţarea unei structuri performante de recuperare a creanţelor.
Noul drum la care plecăm anul acesta este unul dificil, deoarece presupune recunoaşterea vulnerabilităţilor de sistem şi adoptarea de măsuri care vor schimba modul în care luptăm cu criminalitatea organizată.
În prezent se află în curs o analiză de sistem care vizează evaluarea eficienţei procedurilor penale, în special sub aspectul impactului măsurilor asigurătorii şi al confiscărilor.
Rezultatele preliminare ale acestei analize sunt îngrijorătoare. Putem afirma că aceste măsuri sunt departe de a produce efectele pentru care au fost create – acelea de a sancţiona şi totodată de a avea un caracter disuasiv, descurajator.
Câteva exemple:
– Nu există practică unitară sau în unele cazuri aceasta este limitată la câteva speţe în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 118 C. Pen.:
o Confiscarea de la terţi, în principal membrii familiei;
o Confiscarea autovehiculelor folosite pentru transportul victimelor sau al drogurilor (art. 118 C. Pen. coroborat cu art. 19 din Legea 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi art. 17 din Legea 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri);
– Majoritatea confiscărilor dispuse de instanţe în 2009 – 2010 privesc valori mici – sub 5000 euro sau bunuri interzise la deţinere – câteva grame de droguri;
– Există cazuri în care, deşi instanţa a dispus confiscarea unor imobile, aceste măsuri nu sunt puse în executare;
– Semnalăm o pasivitate accentuată din partea reprezentanţilor instituţiilor statului cu atribuţii de control (avem în vedere Direcţii Generale ale Finanţelor Publice). Am identificat cazuri în care neexercitarea căilor legale de atac a condus la imposibilitatea confiscării unor sume asupra cărora instanţa de fond se pronunţase. (Aflându-se numai în prezenţa recursului inculpatului, potrivit art. 385/8 Cpp instanţa nu a putut agrava situaţia inculpatului în propria cale de atac);
– De asemenea, aşa cum arăta şi un raport al DNA, există încă speţe în care reprezentanţii instituţiilor publice nu se constituie ca parte civilă în dosarele în care instituţia publică a fost prejudiciată prin fapta de corupţie (consilii locale, primării etc).
Toate aceste aspecte de practică trebuie corectate, iar mijloacele nu trebuie să fie exclusiv cele de natură legislativă. Să nu uităm că în ultimii ani legile au fost modificate la solicitarea celor care le aplicau, fără a avea o analiză profundă ca punct de plecare, iar, de multe ori, modificările aduse au fost neviabile şi au necesitat o nouă intervenţie legislativă.
Avem nevoie de o mai bună coordonare a instituţiilor noastre, iar zilele acestea avem dovada că acest lucru este posibil. Exemplul concret este dat de modul în care instituţiile lucrează în cadrul Grupului de Lucru inter-instituţional pentru Prevenirea şi Combaterea Evaziunii Fiscale. Atunci când obiectivele sunt clare şi asumate de către instituţii, rezultatele nu au cum să nu apară.
Ministerul Justiţiei vine să propună ca obiectiv prioritar pentru autorităţile române orientarea către confiscarea produsului infracţiunii. Dorim ca prin constituirea noului compartiment în cadrul Ministerului, respectiv oficiul desemnat de recuperare a creanţelor, să dăm semnalul unei schimbări fundamentale de abordare a luptei împotriva criminalităţii organizate şi corupţiei prin acordarea unei atenţii deosebite procesului de confiscare şi recuperare a produsului infracţiunilor.
Date statistice: numai DNA reţine prin rechizitorii, în 2010, un prejudiciu total de aproximativ 200 milioane euro, adică aproximativ 1,8% din PIB aferent 2010, iar valoarea măsurilor asigurătorii este de peste 315 milioane lei (aproximativ 74 milioane euro, respectiv 37% din prejudiciul constatat).
Chestiunea confiscărilor şi a recuperării bunurilor este de multe ori legată de fenomenul spălării banilor. Care infractor sau grupare organizată nu doreşte să creeze o aparenţă legală sumelor uriaşe care se obţin anual la nivel global din traficul de droguri, traficul de persoane sau, mai nou, criminalitatea informatică?
În România, faptul că nu s-au obţinut rezultate satisfăcătoare în materia confiscării bunurilor produse sau rezultate din infracţiuni este o consecinţă directă a vechii abordări de tip inchizitorial, potrivit căreia infractorul trebuie să execute o pedeapsă privativă de libertate, să fie condamnat.
Situaţia este similară în materia spălării banilor: nu avem încă un număr rezonabil de trimiteri în judecată şi condamnări în cazul clasic de comitere a infracţiunii premisă (de ex. trafic de droguri, trafic de persoane, înşelăciune, proxenetism etc.), urmată apoi de încercarea de a „spăla” banii obţinuţi din aceste fapte.
De asemenea, din păcate, la noi în ţară spălarea banilor, nefiind înţeleasă şi aprofundată de practicieni, a ridicat semne de întrebare, unele întemeiate, care au dus la „bagatelizarea” acestei infracţiuni:
De ex. Dacă un hoţ fură un obiect de mică valoare şi îl vinde, apoi cumpără un alt lucru, înseamnă că a „spălat bani”? Dacă un hoţ a furat o sumă de bani, iar apoi îi îngroapă în curtea casei, avem sau nu de-a face cu spălare de bani?
Spălarea banilor presupune circuite, operaţiuni financiare, mai mult sau mai puţin complicate (constituiri de depozite, retrageri, transferuri bancare etc.) o „investire” a banilor negri, în încercarea de a îi introduce în economia reală.
De asemenea, după evenimentul nefericit din septembrie 2001 (9/11), comunitatea internaţională a conştientizat puternica legătură între spălarea banilor şi finanţarea terorismului, dar şi principala deosebire între acestea: în cazul finanţării terorismului, sursele de venit pot proveni din afaceri derulate în mod legal sau din activităţi ale unor organizaţii neguvernamentale, foarte dificil de identificat şi urmărit de organele de urmărire penală.
Motivele pentru care am expus istoricul anterior sunt următoarele:
1. Nu putem avea un sistem coerent şi puternic de confiscare decât în momentul în care sistemul naţional de prevenire şi combatere a spălării banilor va funcţiona eficient; în caz contrar, vom rămâne cu „satisfacţia” confiscării unor cantităţi insignifiante de cannabis ori pastile de metadonă sau diazepam;
2. Un astfel de sistem coerent presupune o conlucrare între autorităţi şi sistemul financiar – bancar, profesiile liberale, ONG-urile, practic cei care pot fi „folosiţi” pentru a şterge urmele banilor proveniţi din infracţiuni; este în interesul agenţilor economici, majoritatea acţionând licit, să conlucreze cu autorităţile;
3. În zilele noastre, este din ce în ce mai uşor să transferi bani sau bunuri între mai multe persoane, fizice sau juridice; ca atare, eforturile instituţiilor de aplicare a legii trebuie să fie prompte şi să aibă, pe lângă evidentul caracter inchizitorial, o abordare axată pe confiscarea foloaselor infracţiunii;
4. Actualele resurse ale cadrului legal, mai mult sau mai puţin perfectibil în materia confiscării nu au fost folosite la capacitate maximă; în câteva situaţii, instanţele au dispus confiscări ale unor bunuri de o valoare mai mare, în dosare penale bine instrumentate de procurori; aceste iniţiative trebuie încurajate şi aduse ca exemple de bună practică;
5. În contextul actual, va trebui să orientăm activitatea organelor de urmărire penală şi în direcţia măsurilor asigurătorii/confiscării, eventual prin constituirea unor poliţişti/procurori care să fie specializaţi exclusiv pe identificarea şi urmărirea bunurilor infracţionale; o anchetă completă nu este finalizată doar cu infractorul condamnat, ci numai atunci când prejudiciul cauzat societăţii este recuperat.
Nu doresc să închei această scurtă intervenţie fără a aborda un subiect care revine periodic în actualitate. Măsura în care actualul cadru constituţional constituie o piedică în activitatea procurorilor şi a judecătorilor. Acest subiect va fi discutat pe larg, de altfel, la nivel tehnic şi în cadrul acestui eveniment. Vă invit să abordaţi acest subiect pornind însă de la premisa reală a consacrării textului constituţional. Prevederea des invocată a prezumţiei de liceitate are ca obiect garantarea unui drept fundamental al omului şi nu conferirea unei imunităţi pentru infractori, criminali, terorişti.
Unul dintre rapoartele care vor fi discutate de dumneavoastră zilele acestea subliniază faptul că, inclusiv în Statele Unite operează o astfel de prezumţie privind caracterul licit al bunurilor dobândite. Procurorii americani au obligaţia de a demonstra, iar judecătorul trebuie să confirme faptul că anumite bunuri sunt fie produse ale infracţiunii, fie au fost folosite în mod ilegal. În SUA nu se pot obţine confiscări prin simpla prezentare a situaţiei că cineva deţine o avere nejustificată. Cu toate acestea, prezumţia de liceitate nu a fost o piedică în calea magistraţilor, anual fiind confiscate bunuri în valoare de câteva sute de milioane de dolari.
Aceasta trebuie să fie şi atitudinea noastră.
Susţin, astfel, propunerile experţilor de a analiza şi acorda o atenţie sporită instrumentelor aflate la dispoziţia procurorilor.
Încurajez conducerea Parchetului General să folosească instrucţiunile cu caracter general adresate procurorilor din subordine prin care să se ofere îndrumări în identificarea, urmărirea, indisponibilizarea şi confiscarea produsului infracţiunii.
E foarte posibil ca această activitate să fie completată inclusiv prin iniţierea unor dosare test care să verifice în practică în ce măsură cadrul constituţional poate influenţa negativ eventualele cereri de aplicare a măsurilor asigurătorii sau de confiscare.
De asemenea, susţin nevoia de specializare în această materie. Noua structură din cadrul Ministerului va oferi asistenţă în ceea ce priveşte bunele practici internaţionale în materie, inclusiv sub aspectul creării de structuri specializate în măsuri asigurătorii la nivelul Parchetului.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
