Curtea de Apel Ploiești a emis un comunicat de presă pe 15 iulie 2025, sub semnătura președintelui său, Paul Fățilescu invocând volumul uriaș de muncă și deficitul de personal cu care se confruntă instanțele din Prahova, Buzău și Dâmbovița. Documentul enumeră cifre impresionante – peste 238.000 de dosare de soluționat în 2024, cu 17,58% mai multe față de 2023 – și arată că, în medie, judecătoriile și tribunalele au funcționat anul trecut cu doar 259 de judecători dintr-o schemă prevăzută de 358 de posturi. În special, Tribunalul Prahova a avut jumătate din judecătorii necesari activi (23,6 din 54) și a înregistrat o încărcătură șocantă de 1.461 de dosare/judecător, iar Tribunalul Buzău a funcționat cu 17,3 judecători din 32, adică 11 posturi vacante și ~1.200 dosare per judecător. Comunicatul deplânge aceste cifre, evocând „stresul profesional cronic”, epuizarea magistraților și riscul de erori judiciare cauzate de suprasolicitare. De asemenea, se enumeră problemele logistice – sedii improprii (precum Judecătoria Pogoanele, fără grup sanitar în interior) și lipsa de experiență a noilor magistrați recrutați în grabă.Cu toate acestea, tonul comunicatului trădează o tentativă de justificare din partea conducerii Curții de Apel, care enumeră cauze externe (volum mare de dosare, condiții proaste de lucru, scheme neocupate) fără a aminti nimic despre problemele de fond – anume dosarele vechi de un deceniu care bat pasul pe loc. Libertatea notează că magistrații nu fac nicio referire la procesele întinse pe zece ani, în urma cărora inculpați acuzați de fapte grave scapă basma curată prin intervenirea prescripției răspunderii penale. În timp ce instanțele publică statistici seci despre încărcături record și probleme de infrastructură, în sălile de judecată zac dosare celebre ce par uitate de timp și care compromit actul de justiție, erodând încrederea publicului. Comunicatul Curții de Apel Ploiești prezintă doar date și omite cu desăvârșire să explice de ce anumite cauze stau pe rol de peste zece ani. În continuare, vom trece în revistă câteva exemple emblematice de dosare tergiversate din jurisdicția Curții de Apel Ploiești – cazuri cu prejudicii imense și implicații grave, unde justiția s-a mișcat cu încetinitorul până aproape de expirarea răspunderii penale.
Cazul Viorica Oniga – 12 ani de proces și peste 100 de termene, niciun verdict final
Un exemplu grăitor este dosarul Viorica Oniga, fosta șefă a Comisiei de Evaluare a Persoanelor cu Handicap din cadrul DGASPC Prahova. Oniga a fost trimisă în judecată de DNA Ploiești încă din decembrie 2013 pentru luare de mită și abuz în serviciu, însă procesul nu a ajuns nici acum la o soluție definitivă (libertatea.ro). Inițial s-a judecat la Tribunalul Prahova, iar după o strămutare, dosarul a ajuns la Tribunalul Buzău – ironia fiind că tocmai aceste instanțe (Prahova și Buzău) sunt cele care se plâng în comunicat de lipsa de personal și volum excesiv (libertatea.ro.) În decurs de 12 ani, cauza a acumulat peste 100 de termene de judecată. Între timp, s-au schimbat complete, s-au pensionat inclusiv procurorul care instrumentase cazul, iar martorii încă sunt citați să depună mărturie despre fapte petrecute în 2006 (libertatea.ro). După atâta amar de vreme, oamenii sunt aduși cu mandat la instanță pentru a depune mărturie despre întâmplări vechi de aproape 20 de ani – o situație absurdă, care reflectă atât complexitatea cauzei (16 inculpați, acuzați de eliberarea ilegală a unor certificate de handicap contra șpagă), cât și lentoarea procedurilor. Prejudiciul estimat de procurori la trimiterea în judecată era de peste 3 milioane de lei, bani ce nici până astăzi nu au fost recuperați.
La ultimul termen, din 23 iunie 2025, Tribunalul Buzău a amânat din nou judecata – motivul invocat fiind absența unor „relații solicitate” la dosar – fixând un nou termen abia în septembrie (libertatea.ro). Șansele ca dosarul Oniga să fie finalizat curând sunt nule, după cum notează presalibertatea.ro. Iar chiar dacă prima instanță va pronunța o sentință cândva, epopeea nu se termină: urmează apelul la Curtea de Apel Ploiești, unde “tradițional” dosarele mai petrec câțiva ani buni până la o decizie definitivă (libertatea.ro). Practic, sunt mari probabilități ca faptele să se prescrie înainte ca justiția să apuce să sancționeze vinovații, dat fiind că vorbim de infracțiuni din 2006-2013. Comunicatul Curții de Apel clamează că judecătorii sunt epuizați și copleșiți de dosare, însă nu explică public de ce un proces de corupție stă blocat un deceniu pe rol. În acest caz, deficitul de personal de la Prahova și Buzău – unde tribunalele au lucrat ani la rând cu jumătate din judecători lipsă (agerpres.roagerpres.ro) – a contribuit cu siguranță la tergiversare. Dar se pune întrebarea: ce a făcut conducerea acestor instanțe și a Curții de Apel, concret, pentru a preveni o asemenea situație? Răspunsul pare să fie “prea puțin, prea târziu”.
Dosarul Alexe-Păvăleanu – 11 ani, prejudiciu de 30 de milioane €, 0 condamnări
Un alt dosar răsunător care trenează de peste un deceniu este cel cunoscut drept Alexe – Păvăleanu, aflat pe rolul Tribunalului Prahova din 2014 și nici până azi 
nerezolvat (libertatea.ro). Cazul implică nume grele la nivel local: Marcel Păvăleanu (fost consilier în Secretariatul General al Guvernului), Răzvan Alexe (om de afaceri influent, apropiat al familiei Cosma, implicat în multiple dosare DNA) și Marian Țărândă (socrul fostului deputat Vlad Cosma), alături de alți afaceriști din Prahova (libertatea.ro). Ei au fost trimiși în judecată pentru acuzații de evaziune fiscală masivă, într-un dosar cu un prejudiciu estimat de peste 30 de milioane de euro (libertatea.ro). Acești bani nu au fost recuperați nici până acum, deoarece nici măcar prima instanță nu a reușit să dea un verdict în 11 ani de proces (libertatea.ro).
Schema pare a fi una tipică: termene peste termene, amânări succesive, schimbări de complet. Ultimul termen consemnat a avut loc în 25 iunie 2025, când Tribunalul Prahova a mai dat o amânare “în vederea exprimării poziției procesuale de către inculpați” (libertatea.ro). Cu alte cuvinte, după un deceniu, instanța încă strânge punctele de vedere ale părților! Următorul termen – programat la finalul lui august 2025 – probabil nu va aduce nici el o soluție definitivă, dat fiind istoricul cauzei. Între timp, este aproape inevitabil ca anumite infracțiuni fiscale din dosar să fi ajuns deja la termenul de prescripție (dacă nu au fost cumva salvate temporar de modificările legislative recente privind întreruperea prescripției). Rezultatul? Un prejudiciu uriaș nerecuperat, niciun vinovat tras la răspundere și o justiție de Prahova care, în ciuda figurilor inculpate sonore, pare incapabilă să finalizeze dosarul. Această neputință practică intră în contradicție flagrantă cu discursul victimizationist al instanțelor: judecătorii se plâng că sunt puțini și muncesc mult, însă nu explică public de ce procese majore de corupție și fraudă zac nerezolvate peste un deceniu, până la marginea prăpastiei prescripției.
Fami(g)lia Cosma și Marea Prescripție – cum s-au evaporat condamnările baronilor de Prahova
Dosarul Mircea și Vlad Cosma este poate cel mai notoriu exemplu de tergiversare soldată cu fapte prescrise, demonstrând cum un proces de mare corupție poate eșua complet după ani de zile. Fostul președinte al Consiliului Județean Prahova, Mircea Cosma, și fiul său, fostul deputat Vlad Cosma, au fost acuzați de DNA că au coordonat o rețea de luare de mită și trafic de influență pentru atribuirea preferențială a contractelor de lucrări publice către firme de casă (libertatea.ro). În schimbul contractelor (în valoare totală de ~15 milioane lei), Cosma senior și junior ar fi primit șpăgi importante, prin interpuși precum Răzvan Alexe, banii fiind apoi mascați în conturi și proprietăți (libertatea.rolibertatea.ro).
Procesul Cosma a început în 2014 și inițial părea că justiția funcționează: în 2018 cei doi au fost condamnați în primă instanță la pedepse grele (8 ani închisoare pentru Mircea Cosma, 5 ani pentru Vlad Cosma). Însă ulterior, ca urmare a scandalului legat de practicile procurorilor de la DNA Ploiești (unitate ale cărei abuzuri au dus la retrimiterea dosarului spre rejudecare), procesul a fost luat de la capăt la Tribunalul Prahova. A urmat un șir de amânări și reluări, până când în octombrie 2023 instanța a constatat intervenția prescripției penale pentru toți inculpații principali (libertatea.ro). Tribunalul Prahova a dispus atunci încetarea procesului penal față de Mircea Cosma, Vlad Cosma, Răzvan Alexe și un fost director al CJ (Daniel Alixandrescu) – practic, a șters răspunderea penală a faptelor, întrucât durata lungă a procesului cumulată cu “marea prescripție” decretată de CCR a făcut imposibilă condamnarea (libertatea.rolibertatea.ro).
Paradoxal, deși nimeni nu mai răspunde penal, instanța a stabilit confiscarea sumei de circa 3 milioane lei de la Mircea Cosma și a altor sume de la ceilalți inculpați, totalizând peste 4,5 milioane lei – bani identificați ca mită în cauză (libertatea.rolibertatea.ro). Practic, vinovăția morală a fost evidențiată de obligarea la returnarea mitei, însă vinovăția penală nu a mai putut fi sancționată din cauza trecerii timpului. DNA a contestat decizia Tribunalului, însă Curtea de Apel Ploiești a menținut soluția în ianuarie 2024, respingând apelul procurorilor pe latura penală (obligațiile civile au rămas în picioare (libertatea.ro). Ultima speranță a acuzării – recursul la Înalta Curte – a fost spulberată în mai 2024, când și ICCJ a respins calea extraordinară de atac (libertatea.ro). Astfel, după 10 ani de procese, clanul Cosma a scăpat definitiv de pușcărie (libertatea.rolibertatea.ro). Acest deznodământ răsunător face parte din fenomenul numit sugestiv „Marea Prescripție”, în urma căruia mii de dosare de corupție în toată țara au fost închise similar în perioada 2022-2023, pe fondul vidului legislativ privind întreruperea prescripției (libertatea.rolibertatea.ro). Cazul Cosma rămâne însă emblematic la nivel local: arată cum un baron politic influent și fiul său au evitat condamnarile finale nu pentru că ar fi fost declarați nevinovați, ci pentru că justiția nu a fost suficient de rapidă și fermă să-i tragă la răspundere într-un interval de timp rezonabil.
Din perspectivă civică, efectul este devastator: degeaba invocă acum Curtea de Apel Ploiești că are scheme incomplete și judecători stresați – când timp de un deceniu, în curtea ei s-a jucat soarta unui dosar crucial, lăsat să tergiverseze până la colaps. Publicul vede rezultatul: inculpații celebri scapă teferi, prejudiciile se recuperează parțial (doar dacă mai există bani de confiscat), iar încrederea cetățenilor în sistemul judiciar scade vertiginos.
Judecătorul copy-paste și sentința în orb – gafe judiciare care adâncesc întârzierile
Tergiversarea nu provine doar din volume mari de muncă sau trucuri procedurale ale apărării, ci uneori și din erori grosolane ale magistraților suprasolicitați sau neatenți. Un caz devenit viral este cel al judecătorului “copy-paste” de la Judecătoria Ploiești, a cărui gafă a dus la reluarea de la zero a unui proces de moarte suspectă. Concret, în dosarul privind decesul lui Marian Furcelea – un copil găsit mort lângă o sondă OMV din Prahova – magistratul de la fond a redactat motivarea sentinței preluând mot-à-mot pasaje întregi din cu totul alt dosar(libertatea.rolibertatea.ro). Mai grav, a inserat detalii fără legătură cu cauza: informații despre un accident rutier cu alți inculpați, petrecut într-o altă localitate și altă dată, au apărut în hotărârea ce ar fi trebuit să clarifice răspunderea pentru moartea copilului (libertatea.ro). Practic, judecătorul a copiat cuvânt cu cuvânt rechizitoriul procurorului, fără să citească cu atenție dosarul pe care îl judeca, iar singura frază originală din motivare conținea o încadrare juridică eronată – preluată din alt caz, referitoare la alte persoane(libertatea.ro).
O asemenea eroare strigătoare la cer nu putea trece neobservată. Curtea de Apel Ploiești a desființat sentința viciată și a trimis dosarul înapoi la rejudecare (libertatea.rolibertatea.ro). Consecința? Ani pierduți în plus. Familia lui Marian, deja traumatizată, a trebuit să aștepte ca procesul să fie reluat de la zero la prima instanță, din cauza neglijenței unui judecător. Presa locală notează că astfel “dosarul a mai rămas în instanță mai bine de doi ani” pe deasupra (libertatea.ro). Acest episod reflectă un cerc vicios: judecătorii invocă surmenajul și graba ca scuze (comunicatul CAP Ploiești vorbește explicit despre riscul de scădere a calității actului de justiție sub presiunea volumului de muncă (agerpres.ro), însă exact graba și neatenția unora produc greșeli judiciare care lungesc și mai mult procedurile. Cine e de vină aici? Doar magistratul neatent individual sau și sistemul care l-a format și supravegheat? Cert este că asemenea gafe afectează grav încrederea cetățenilor, alimentând percepția că unii judecători “nu citesc dosarele, dau sentințe în orb”. Comunicatul oficial nu suflă o vorbă despre astfel de situații concrete, preferând generalități despre “independența și imparțialitatea actului de justiție”. În realitate, imparțialitatea e lovită nu doar de presiuni externe, ci și de erori interne, iar independența fără responsabilitate concretă nu folosește nimănui.
Mircea Roșca – corupție prescrisă la timp, cu ajutorul CCR și al ritmului lent din instanțe
Fostul deputat PNL Mircea Roșca pare să fi descoperit formula supraviețuirii în justiție: să aștepți suficient timp încât faptele să se prescrie. Trimis în judecată de DNA Ploiești încă din februarie 2015, pentru acuzații de trafic de influență și alte fapte conexe de corupție, Roșca a trecut prin toate etapele unui maraton judiciar: de la condamnare în primă instanță la anularea verdictului, de la reluarea procesului de la zero la plimbarea dosarului între instanțe, pentru ca în final, în primăvara lui 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) să constate că a intervenit prescripția răspunderii penale (news.rostirileprotv.ro). Cu alte cuvinte, după nouă ani de proceduri, procesul penal împotriva lui Mircea Roșca s-a încheiat fără o soluție pe fond – faptele s-au „evaporat” juridic – lăsând impresia amară că justiția a fost din nou alergată până la epuizare.
Acuzațiile DNA și prima condamnare. Potrivit rechizitoriului DNA, Mircea Roșca (pe atunci vicepreședinte al PNL Prahova) ar fi pretins în 2011 suma de 20.000 de euro de la un om de afaceri denunțător, pentru a-și folosi influența politică în vederea facilitării achiziției unor terenuri în orașul Azuga (news.ro). Din acești bani, Roșca ar fi primit efectiv 5.000 de euro (prin intermediul unui aliat, Gabriel Popescu, consilier local la Azuga), iar restul de 11.000 de euro ar fi fost direcționați către filiala de partid pe care Roșca o conducea (news.ro). Procurorii l-au mai acuzat că, între 2011 și 2014, a primit sume importante de bani, bunuri și chiar folosința unui autoturism de lux de la vărul său, Adrian Rotilă, în schimbul intervențiilor pentru ca firmele acestuia (ADLIV Termo și STANEVIP, ambele din Comarnic) să obțină contracte publice la instituții din Prahova pe care Roșca le controla politic sau administrativ (news.ronews.ro). Dosarul viza și alți inculpați – foști sau actuali șefi în instituții publice ale județului (de la Spitalul Județean și Consiliul Județean, până la DGASPC și RA-APPS Sinaia) – acuzați că făceau parte din rețeaua de influență a lui Roșca(hotnews.ronews.ro). În februarie 2018, după trei ani de judecată, ÎCCJ l-a găsit vinovat pe Mircea Roșca de trafic de influență și l-a condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare, alături de pedepse similare pentru câțiva complici (hotnews.rohotnews.ro). Alți inculpați fuseseră achitați în primă instanță, semn că dosarul era complex și cu soluții neunitare față de cei implicați(hotnews.ro).
Termene peste termene și deznodământul așteptat. Odată repusă pe rol la București, cauza a acumulat în continuare numeroase amânări și incidente procedurale, ceea ce nu a făcut decât să ticăie ceasul prescrierii (news.ro). Avocații inculpaților au invocat excepții (inclusiv nulități absolute privind procedurile din Camera preliminară), judecătorii au fost nevoiți să schimbe complete, iar timpul a trecut în favoarea celor acuzați. În aprilie 2024, cu faptele vechi de peste 12-13 ani, Înalta Curte – reunită din nou în complet de 5 judecători – a decis încetarea procesului penal împotriva lui Mircea Roșca, constatând că răspunderea lui penală s-a stins prin prescripție (news.ro). Hotărârea a fost definitivă și i-a inclus și pe ceilalți inculpați din dosar, între care foști demnitari locali precum Adrian Strâmbeanu (ex-manager al Spitalului Județean Ploiești) sau Adrian Semcu (fost vicepreședinte CJ Prahova) (hotnews.ronews.ro). Niciunul nu va mai răspunde pentru faptele de corupție imputate, în ciuda gravității lor, deoarece pur și simplu justiția nu a reușit să-i condamne înainte ca timpul legal să expire. Ca o ironie finală, instanța a menținut totuși unele măsuri asiguratorii: în cazul unora dintre inculpați s-a dispus confiscarea unor sume între 4.000 și 16.000 de euro, probabil mita primită, semn că faptele s-au petrecut chiar dacă făptașii nu mai pot fi pedepsiți (romania-actualitati.roromania-actualitati.ro). Roșca însuși a fost achitat formal pentru o parte din capetele de acuzare (instigare la abuz în serviciu), însă doar din cauză de prescripție – o achitare de facto tehnică, nu o declarație de nevinovăție (romania-actualitati.ro). Între timp, protagonistul acestui dosar a revenit în forță în politică: a obținut un nou mandat de deputat în 2020 și chiar a fost propus, în 2024, pentru șefia organizației PNL Prahova – poziție rămasă vacantă după ce titularul ei, Iulian Dumitrescu, a fost și el inculpat într-un caz de corupție (adevarul.rostirileprotv.ro), fiind în această funcție și acum. Imaginea este greu de ignorat: un politician trimis în judecată, condamnat, dar scăpat pe chichițe procedurale și cursa lungă a dosarului, ajunge să fie luat în calcul pentru conducerea filialei unui partid de guvernământ. Justiția întârziată devine, în fapt, justiție ratată, iar încrederea publicului în actul de justiție se erodează încă puțin. Mult succes în activitate d-le Roșca, poate chiar v-ați schimbat între timp.
Conducerea Curții de Apel se spală pe mâini: vina aruncată în curtea Inspecției Judiciare
Abordată să dea explicații despre marile dosare rămase fără verdict după zece ani, conducerea Curții de Apel Ploiești a adoptat o atitudine defensivă și distantă. Președintele Curții, judecătorul Paul Mihai Frățilescu, a refuzat să acorde un punct de vedere concret pe acest subiect delicat. Prin intermediul purtătorului de cuvânt, Frățilescu a transmis presei că „nu dorește să iasă personal” cu declarații în spațiul public – justificând că nici ceilalți președinți de curți de apel nu o fac. Cu alte cuvinte, a preferat să se ascundă în spatele unui front comun al sistemului, susținând doar „demersurile comune ale tuturor curților de apel” și evitând responsabilitatea individuală. Întrebat punctual despre cauzele fără verdict de peste un deceniu, președintele a declarat sec că „chestiunile punctuale, pe anumite dosare, nu pot fi comentate” și că dacă s-au încălcat dispoziții procedurale, competența de a cerceta aparține Inspecției Judiciare. Cu această afirmație, practic șeful Curții de Apel pasează orice răspundere către Inspecția Judiciară, instituția care investighează abaterile disciplinare ale magistraților.
Această poziție este, în esență, o spălare pe mâini elegantă. Frățilescu evită să comenteze de ce instanțele din subordine nu reușesc să încheie procese într-un interval rezonabil și nu își asumă vreo lacună managerială, sugerând că dacă ceva e în neregulă, alții trebuie să constate și să sancționeze. Desigur, Inspecția Judiciară poate verifica dacă judecătorii din cazurile Oniga, Cosma, etc., au respectat procedurile și termenele legale. Însă această abordare strict formală ignoră esența: problema structurală a sistemului, unde dosarele complicate rămân nesoluționate dincolo de limitele bunului-simț juridic. Indirect, mesajul transmis de conducerea Curții de Apel este că nu consideră că are vreo culpă pentru situația dosarelor tergiversate – de vină ar fi fie contextul (volum mare, personal puțin), fie eventual judecătorii de caz (dacă au încălcat ceva, să-i sancționeze Inspecția). Lipsa de asumare internă a problemei tergiversării denotă, în sine, indiferență managerială. Comunicatul din 15 iulie 2025 invocă „demersurile multiple” făcute de conducerea Tribunalului Prahova pentru ocuparea posturilor vacante, lăudând o oarecare îmbunătățire față de situația critică inițială. Însă realitatea rămasă este că la 1 iulie 2025, Tribunalul Prahova tot avea 19 posturi de judecător neocupate din 54, iar Tribunalul Buzău 11 posturi libere. Dacă în toți acești ani conducerea Curții de Apel ar fi făcut mai mult decât să trimită adrese și să aștepte concursuri, poate că astăzi n-ar mai fi fost nevoie de un comunicat lacrimogen. Faptele arată că nu s-a insistat suficient pentru completarea schemelor – altfel nu se explică de ce Prahova și Buzăul sunt încă codașe la capitolul personal. Iar când chiar un președinte de curte admite implicit că singura soluție e să aștepte ca “centru” (CSM, MJ) să rezolve, fără să deranjeze el prea mult, ne dăm seama că spiritul combativ lipsește.
În mod normal, Curtea de Apel Ploiești ar fi trebuit să fie avocatul propriilor instanțe, să bată insistent la ușa CSM și a Ministerului Justiției pentru posturi, să facă scandal public dacă e nevoie, până când tribunalele sale nu ar mai fi fost nevoite să lucreze la 50% capacitate. În schimb, conducerea a preferat să tragă un semnal de alarmă abia acum, când situația a devenit explozivă (și după ce premierul a criticat magistrații pentru pensionări rapide, stârnind reacții corporatiste). Indiferența sau resemnarea celor de la vârf în toți acești ani a costat scump justiția locală: dosare prăfuite, inculpați liberi, victime fără dreptate. Iar reacția de acum – un comunicat cu statistici și scuze – pare mai degrabă un exercițiu de PR instituțional decât o dovadă autentică de asumare a problemei.
Situația devine cu atât mai revoltătoare cu cât Prahova are un reprezentant influent în Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) – forul care decide politicile de personal în justiție. Este vorba despre judecătorul Vasile Alin Ene,care a activat la Judecătoriadin Ploiești, ales membru CSM în 2022. Teoretic, prezența lui în CSM ar fi trebuit să fie un atu pentru Curtea de Apel Ploiești și instanțele arondate: cine altcineva să pledeze mai puternic pentru suplimentarea schemelor de personal și îmbunătățirea condițiilor, dacă nu reprezentantul zonei? În practică, însă, judecătorul Ene pare preocupat de cu totul alte priorități. Intransigent a documentat în repetate rânduri “pepiniera” de apropiați promovați în funcții cheie cu sprijinul său din CSM – de la prieteni instalați la conducerea instanțelor din Prahova, până la soția sa, Alexandra-Andreea Ene, propulsată într-o poziție de top la Tribunalul Prahova, la câteva luni de la transferul de la judecătorie. În primăvara acestui an, s-a vorbit despre delegarea doamnei Ene ca președinte al Tribunalului Prahova, în paralel cu înlăturarea discretă a actualului președinte, judecătorul Cristian Constantinescu (care ar urma să fie “exilat” la Ministerul Justiției, deși mai avea mandat obținut prin concurs). Mișcarea a fost descrisă în ca o “lovitură de grație” prin care “justiția prahoveană a fost pusă la picioarele soției” domnului Ene. Deocamdată a fost amânată lucrare. Pentru cât timp nu știm, dar d-na Ene trebuie să culeagă roadele greșelilor d-lui Ene dacă tot rămâne în funcția de …soție.
Intransigent a mai scris că același Vasile Alin Ene și-a instalat camarila la conducerea Judecătoriei Ploiești, folosindu-se de influența sa din CSM. Un exemplu este delegarea judecătorului Boroș Ștefan Andrei ca președinte al Judecătoriei Ploiești – numire aranjată în așa fel încât Boroș să fie unic candidat, votat în unanimitate de Secția pentru judecători a CSM, scenariu “regizat” care i-a permis lui Ene să se simtă …nevinovat. O altă “coincidență” fericită a fost promovarea judecătoarei Bodor Sorina Virginia ca permanent vicepreședinte al aceleiași instanțe, o apropiată a familiei Ene – prezentă inclusiv la petreceri și în vacanțe cu
soții Ene. De altfel, Intransigent l-a supranumit pe judecătorul Ene “Tano Cariddi de Prahova”, aluzie la un personaj mafiot care trage sforile din umbră, insinuând astfel existența unei rețele de interese în justiția prahoveană pe care Ene o controlează de la nivelul CSM.Toate aceste manevre ridică întrebări grave despre agenda reală a reprezentantului Prahovei la vârful sistemului judiciar. În loc să folosească poziția din CSM pentru a rezolva criza de personal (cele 19 posturi vacante de la Tribunalul Prahova, de pildă) sau pentru a urgenta procedurile în dosarele vechi, Ene pare dedicat să-și asigure propria influență și să-și mulțumească apropiații. Se spune, pe ton de glumă amară, că domnul judecător ar fi mai preocupat să aibă „o mâncare caldă acasă”, adică o soție fericită și bine situată profesional, decât să se asigure că justițiabilii prahoveni au parte de o judecată rapidă și corectă. Soții Ene știu foarte bine la ce ne referim – și știm și noi. În timp ce magistrații din instanțe efectiv duc lipsă de colegi și se zbat cu munți de dosare, la nivel înalt energia se consumă pe jocuri de putere interne: cine prinde o funcție, cine devine șef aici sau dincolo, cine pe cine mai delegă sau transferă. Această desincronizare cinică între nevoile reale ale sistemului (judecători suficienți, condiții decente de lucru, proceduri rapide) și preocupările conducerii (plasamente de cadre și protejarea favoritilor) explică, în fond, de ce s-a ajuns la dezastrul actual.
Justiția, între statistici triumfaliste și victime colaterale
Iar dacă ne întrebăm de ce s-a ajuns aici, trebuie privit nu doar la judecătorul de caz, ci și la lanțul de responsabilitate de deasupra lui. Conducerea Curții de Apel a fost indiferentă sau neputincioasă în fața crizei de personal, Consiliul Superior al Magistraturii a fost mai ocupat cu propriile aranjamente decât cu gestionarea eficientă a resursei umane, iar politicienii au dat și ei o lovitură sistemului prin modul în care au legiferat (sau nu) problema prescripției. Rezultatul colectiv al acestor eșecuri este eroziunea statului de drept în plan local: legea există pe hârtie, dar nu se aplică la timp, vinovații scapă, iar cei onești își pierd încrederea.
Tonul ușor ironic pe alocuri al acestei analize este amar: am vrea să credem în scuzele și motivele invocate oficial, însă faptele concrete ne obligă la scepticism. În final, comunicatul Curții de Apel Ploiești rămâne un exercițiu de imagine – el vorbește despre independența justiției, importanța respectării statutului judecătorilor și creșterea vârstei de pensionare la 60 de ani, lucruri poate adevărate, dar care nu consolează pe nimeni dintre cei care așteaptă ani la rând o hotărâre judecătorească. Independența fără responsabilitate și fără eficiență e doar un privilegiu gol. Cifrele despre dosare și scheme nu aduc dreptate celor prejudiciați. Iar invocarea principiilor nu ține loc de acțiune concretă. Justiția prahoveană are nevoie nu de justificări, ci de reforme: să-și ocupe posturile vacante, să-și tragă la răspundere propriii magistrați leneși sau corupți, să simplifice procedurile care permit tergiversarea și să redea celeritate actului de justiție. Până atunci, orice comunicat de presă plin de lamentații nu va părea decât o încercare disperată de a acoperi, cu vorbe frumoase, ruinele încrederii publice în justiție.
Principalul vinovat al acestei situații este chiar președintele Curții de Apl Ploiești, Paul Frățilescu. De ce? Pentru că atunci când ai nevoie de personal și ești șeful unei Curți de Apel și-l ai pe Vasile Alin Ene la CSM, te lupți pentru binele și confortul colegilor tăi. Nici nu trebuia să fie Ene la CSM, pentru ca acest președinte să bată și de zi la ușa Consiliului Superior al Magistraturii ca să ceară și să obțină suplimentarea posturilor pentru a nu sufoca judecatorii cu un volum de muncă aproape inuman.
