- „Rechizitoriu financiar” la adresa CJ Bihor. Plângere penală la DNA după verdictul devastator al Curții de Conturi
- 32 de milioane de lei „distorsionați” în contabilitate. Cum a fost răsturnată realitatea patrimonială pe hârtie
- Lucrări plătite, dar inexistente. Când hârtia spune „executat”, iar terenul spune „nu”
- PNRR – linia roșie a fondurilor europene. Posibilă competență DNA și Parchetul European
- Sistemul de control – practic inexistent. Cum a funcționat administrația fără frâne
- Ce urmează? De la raport financiar la anchetă penală
- Verdictul care zguduie Consiliul Județean Bihor
32 de milioane de lei „distorsionați” în contabilitate. Cum a fost răsturnată realitatea patrimonială pe hârtie
Dacă opinia contrară emisă de Curtea de Conturi reprezintă un verdict de neîncredere globală, capitolul dedicat patrimoniului public este, fără exagerare, una dintre cele mai explozive părți ale raportului.
Potrivit documentului oficial, patrimoniul Unității Administrativ-Teritoriale Județul Bihor a fost denaturat prin două mecanisme contabile distincte, dar la fel de grave.
Pe de o parte, Curtea de Conturi a constatat că patrimoniul a fost supraevaluat cu 17,8 milioane lei, prin menținerea în evidențele contabile a unor imobile care nu mai aparțineau Consiliului Județean Bihor
Cu alte cuvinte, în bilanț figurau bunuri care, juridic, nu mai erau ale instituției.
Pe de altă parte, patrimoniul a fost subevaluat cu 14,4 milioane lei, prin neînregistrarea în contabilitate a unor terenuri care aparțineau domeniului public al județului, în suprafață de peste 554.000 de metri pătrați
Rezultatul? Peste 32 de milioane de lei afectați prin distorsionarea evidențelor patrimoniale.
Aceasta nu este o simplă eroare de rotunjire. Nu este o diferență tehnică de inventar. Este o dublă deformare a realității: bunuri inexistente menținute pe hârtie și bunuri reale „dispărute” din contabilitate.
În termeni simpli, situația arată astfel:
– patrimoniu fictiv în bilanț;
– patrimoniu real devenit „invizibil” contabil;
– raportări oficiale denaturate.
Impactul unei asemenea situații este major. Bilanțul unei instituții publice nu este un document formal, ci baza tuturor deciziilor bugetare, investiționale și administrative. El reflectă capacitatea patrimonială a instituției, gradul de îndatorare, valoarea activelor și poziția financiară reală.
Atunci când bilanțul este alterat, întreaga arhitectură decizională este afectată.
Mai grav, bunurile neînregistrate contabil devin, practic, vulnerabile. Ele nu mai sunt supuse acelorași filtre de control, nu mai sunt vizibile în sistemele de raportare oficială și pot fi expuse riscului unor utilizări sau transferuri necontrolate.
Surse juridice consultate de Intransigent susțin că asemenea operațiuni pot întruni elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, în măsura în care în documente oficiale au fost consemnate date necorespunzătoare realității, dar și ale infracțiunii de abuz în serviciu, dacă aceste denaturări au fost rezultatul îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor legale.
În orice instituție publică, contabilitatea este coloana vertebrală a legalității financiare. Iar atunci când această coloană este fracturată, nu mai vorbim despre o simplă deficiență tehnică. Vorbim despre o problemă de integritate instituțională.
Iar cifrele – 17,8 milioane plus 14,4 milioane – nu sunt doar statistici. Sunt indicatorii unei realități contabile care, potrivit Curții de Conturi, nu mai corespunde cu realitatea din teren.
Lucrări plătite, dar inexistente. Când hârtia spune „executat”, iar terenul spune „nu”
Dacă denaturarea patrimoniului ridică semne serioase de întrebare asupra corectitudinii evidențelor contabile, capitolul privind lucrările și bunurile decontate din bani publici duce problema într-o zonă și mai gravă: cea a plăților efectuate fără acoperire reală în teren.
Raportul Curții de Conturi indică situații concrete în care sume consistente au fost plătite, deși realitatea fizică nu confirma ceea ce apărea în documentele justificative.
Astfel, auditorii au constatat plata sumei de 622.690 lei pentru lucrări de amenajare inexistente sau degradate . Cu alte cuvinte, lucrări facturate și decontate ca fiind executate nu au fost identificate în forma prevăzută sau nu mai existau în teren la momentul verificării.
Într-un alt caz, au fost plătiți 171.772 lei pentru lucrări neexecutate . Situațiile de lucrări au trecut de filtrele administrative, au fost validate și ordonanțate la plată, însă verificarea ulterioară a arătat că execuția efectivă nu corespundea documentelor.
La acestea se adaugă 54.861 lei pentru bunuri nelivrate, dar și 41.700 lei pentru lucrări supraevaluate, unde cantitățile sau valorile decontate nu reflectau realitatea fizică.
Privite separat, aceste sume pot părea episoade administrative discutabile. Privite împreună, ele conturează un tipar: plăți autorizate și efectuate în absența unei contraprestații reale și conforme.
Mecanismul este simplu și periculos în același timp. Documentele consemnează că lucrările sunt executate. Facturile sunt emise. Situațiile de lucrări sunt semnate. Plata este efectuată. Însă în teren, execuția lipsește, este parțială sau nu corespunde specificațiilor.
Dacă aceste constatări vor fi confirmate prin expertize judiciare tehnice și contabile, concluzia devine inevitabilă: bani publici au fost plătiți fără existența unei contraprestații reale.
Într-un sistem funcțional, controlul financiar preventiv și verificările de recepție ar trebui să oprească exact asemenea situații. Faptul că ele au trecut prin toate etapele administrative ridică întrebări serioase despre modul în care au fost exercitate atribuțiile de verificare și aprobare.
Pentru contribuabili, problema este una directă și concretă. Fiecare leu plătit pentru o lucrare inexistentă sau pentru un bun nelivrat este un leu care nu mai poate fi folosit pentru investiții reale, servicii publice sau infrastructură.
În final, nu mai vorbim doar despre erori tehnice sau inadvertențe birocratice. Vorbim despre diferența dintre ceea ce apare pe hârtie și ceea ce există în realitate. Iar atunci când această diferență este plătită din bani publici, explicațiile nu mai pot rămâne doar administrative.
PNRR – linia roșie a fondurilor europene. Posibilă competență DNA și Parchetul European
Dacă până aici discutăm despre bani publici locali și despre modul în care au fost gestionați, capitolul privind fondurile europene ridică miza la un alt nivel. Pentru că atunci când intră în joc PNRR, nu mai vorbim doar despre responsabilitate administrativă internă, ci despre obligații asumate în fața Uniunii Europene.
Raportul Curții de Conturi consemnează explicit că au fost transferate bunuri finanțate prin Planul Național de Redresare și Reziliență, deși acest lucru era interzis prin obligațiile asumate de beneficiar în cadrul mecanismului de finanțare.
Regimul juridic al bunurilor achiziționate din fonduri europene este unul strict. Beneficiarul are obligația să le utilizeze exclusiv în scopul pentru care au fost finanțate și, de regulă, nu le poate înstrăina, transfera sau schimba destinația fără respectarea condițiilor prevăzute în acordul de finanțare și în legislația aplicabilă.
În acest context, constatarea Curții de Conturi capătă o greutate aparte. Transferul unor bunuri finanțate prin PNRR, în pofida unei interdicții explicite, poate reprezenta o încălcare a obligațiilor asumate de beneficiar și, în anumite condiții, poate intra sub incidența Legii 78/2000 privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Această lege sancționează utilizarea fondurilor europene în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum și orice acțiune care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.
În funcție de valoarea prejudiciului, de natura mecanismului și de eventualele consecințe asupra bugetului european, competența de investigare ar putea aparține fie Direcției Naționale Anticorupție, fie Parchetului European (EPPO), instituție specializată în investigarea fraudelor cu fonduri europene.
Diferența este esențială: în cazul în care se confirmă afectarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, dosarul poate depăși granițele unei anchete interne și poate intra în sfera competenței europene.
Fondurile PNRR nu sunt simple alocări bugetare. Ele sunt parte dintr-un mecanism european de redresare economică, cu condiționalități stricte și controale riguroase. Orice abatere de la regulile asumate nu este doar o problemă administrativă, ci poate deveni o problemă penală.
Iar în acest caz, miza nu mai este doar imaginea unei instituții locale, ci credibilitatea utilizării fondurilor europene într-un stat membru al Uniunii.
Sistemul de control – practic inexistent. Cum a funcționat administrația fără frâne
Dacă ne întrebăm cum au fost posibile toate aceste situații – lucrări plătite și neexecutate, bunuri neconforme, patrimoniu distorsionat, transferuri discutabile de bunuri finanțate din fonduri europene – răspunsul se regăsește într-un alt capitol al raportului Curții de Conturi: sistemul de control intern.
Pe scurt, el nu a funcționat.
Raportul oficial arată că la nivelul entității auditate au fost identificate deficiențe majore privind organizarea și funcționarea controlului intern managerial.
Printre acestea: lipsa unor mecanisme eficiente de prevenire a fraudei, exercitarea defectuoasă a controlului financiar preventiv, proceduri incomplete sau insuficient implementate, absența unei evaluări reale a riscurilor și lipsa unei supervizări adecvate.
În orice instituție publică, controlul financiar preventiv este primul filtru care trebuie să oprească o plată nelegală. El ar trebui să verifice, înainte de efectuarea plății, dacă documentele sunt complete, dacă prestația este reală, dacă cheltuiala respectă legea și dacă există temei bugetar.
Când acest mecanism este defectuos sau formal, plata devine o simplă etapă birocratică.
Curtea de Conturi arată că procedurile interne erau incomplete, că nu existau mecanisme antifraudă eficiente și că evaluarea riscurilor era insuficientă. Cu alte cuvinte, nu exista un sistem real care să identifice vulnerabilitățile și să prevină derapajele.
Mai grav, lipsa supervizării înseamnă că nici după efectuarea operațiunilor nu exista un control efectiv care să verifice dacă acestea au fost realizate corect și legal.
În termeni simpli: nu exista un filtru real pentru oprirea plăților nelegale.
Un sistem de control intern nu este un exercițiu formal. Este mecanismul prin care o instituție publică își protejează bugetul și patrimoniul. Atunci când acest mecanism este slab, formal sau inexistent, orice vulnerabilitate devine posibilă.
Iar atunci când raportul Curții de Conturi confirmă că mecanismele de prevenire și control nu au funcționat corespunzător, problema nu mai este doar una punctuală. Este una structurală.
Pentru că fără frâne, orice sistem administrativ devine periculos. Iar fără control, banul public devine vulnerabil.
Ce urmează? De la raport financiar la anchetă penală
Depunerea plângerii penale la Direcția Națională Anticorupție nu închide subiectul, ci îl mută într-o zonă mult mai serioasă: cea a răspunderii penale.
Concret, sesizarea formulată solicită începerea urmăririi penale in rem, adică investigarea faptelor în sine, indiferent de persoanele care ar putea fi vizate în această etapă. Este primul pas procedural obligatoriu atunci când există indicii temeinice privind posibila comitere a unor infracțiuni.
În paralel, se cere efectuarea unor expertize contabile și tehnice independente, menite să verifice dacă constatările Curții de Conturi se confirmă din perspectivă judiciară. O expertiză contabilă ar trebui să stabilească exact dimensiunea prejudiciului și mecanismul prin care sumele au fost plătite, iar o expertiză tehnică ar putea clarifica dacă lucrările și bunurile decontate corespund realității din teren.
Un alt punct esențial este stabilirea circuitului banilor: cine a inițiat plățile, cine le-a aprobat, cine le-a verificat și cine a beneficiat efectiv de sumele respective. În astfel de dosare, traseul financiar este cheia întregii construcții probatorii.
Nu în ultimul rând, plângerea solicită instituirea de măsuri asigurătorii, acolo unde este cazul, pentru a preveni eventuale sustrageri de bunuri sau imposibilitatea recuperării prejudiciului. În practică, asta poate însemna popriri, sechestre sau alte măsuri menite să protejeze interesul public până la finalizarea anchetei.
Dacă ancheta penală va confirma concluziile Curții de Conturi și va demonstra existența unor fapte penale, dosarul ar putea deveni unul dintre cele mai importante cazuri privind gestionarea fondurilor publice la nivel județean din ultimii ani.
Pentru că aici nu mai este vorba doar despre cifre dintr-un bilanț. Este vorba despre modul în care sunt administrați banii contribuabililor și despre responsabilitatea celor care gestionează patrimoniul public.
De acum, mingea este în terenul procurorilor.
Verdictul care zguduie Consiliul Județean Bihor
Raportul Curții de Conturi privește perioada în care președintele Consiliului Județean Bihor era Ilie Bolojan, instituția fiind condusă administrativ și politic sub autoritatea acestuia la momentul controlului. Într-un sistem democratic, conducătorul instituției poartă, cel puțin din punct de vedere administrativ și moral, responsabilitatea pentru modul în care funcționează mecanismele interne de control și pentru corectitudinea raportărilor financiare.
Desigur, stabilirea eventualelor răspunderi penale este exclusiv atributul organelor judiciare. Însă realitatea rămâne: raportul oficial al Curții de Conturi a constatat că situațiile financiare nu reflectă fidel realitatea, că au existat nereguli în angajarea și plata cheltuielilor și că mecanismele de control nu au funcționat corespunzător.
Aceste lucruri nu pot fi ignorate și nu pot fi tratate ca simple detalii birocratice.
Pentru că atunci când o instituție publică primește o opinie contrară, problema nu mai este una tehnică. Este una de credibilitate instituțională.
Iar de aici începe obligația statului de a clarifica, prin anchetă, dacă vorbim doar despre erori administrative sau despre fapte care depășesc granița legalității.
sursa foto: libertatea.ro
