Cadrul legal al deciziilor la Paltinu: unde se termină tehnicul și începe răspunderea
Una dintre cele mai frecvente confuzii cultivate în jurul crizei de la Paltinu este ideea că, pentru orice intervenție asupra unui baraj, ar fi fost obligatoriu un ordin de ministru, o hotărâre de guvern sau o ordonanță de urgență. Legea spune însă altceva. Iar acest „altceva” este esențial pentru a înțelege unde s-a rupt lanțul responsabilității.
Legea apelor nr. 107/1996 stabilește foarte clar cine decide și cum se exploatează un baraj. Articolele 49–55 tratează explicit exploatarea acumulărilor, siguranța barajelor și obligațiile autorităților. Cheia se află în articolul 50 alin. (3), care prevede că exploatarea barajelor și a lacurilor de acumulare se face pe bază de reglementări tehnice, avizate de Comisia Națională pentru Siguranța Barajelor (CONSIB) și aprobate de Administrația Națională „Apele Române”.
Tradus în limbaj clar: manevrele de umplere, golire, coborâre a nivelului apei, inclusiv utilizarea golirilor de fund, sunt decizii tehnice, nu acte normative. Ele nu necesită hotărâri de guvern sau ordine de ministru. Sunt gestionate printr-un lanț legal bine definit: constatarea avariei de către administrația bazinală, analiza UCC, avizul CONSIB și aprobarea ANAR.
Același principiu este reluat și detaliat în Hotărârea de Guvern nr. 170/2004 privind siguranța barajelor, actul fundamental care reglementează funcționarea UCC și CONSIB. Această hotărâre impune monitorizarea permanentă a barajelor, avizarea de către CONSIB a lucrărilor și modificărilor de exploatare și convocarea urgentă a UCC în situații de risc. Nicăieri nu apare obligația emiterii unui ordin de ministru pentru o coborâre controlată de nivel. Decizia este tehnică, iar responsabilitatea este operațională.
În paralel, Legea nr. 307/2006 privind situațiile de urgență stabilește competențele Comitetelor Județene pentru Situații de Urgență. CJSU poate declara situații generatoare de urgență, poate dispune măsuri administrative și poate emite hotărâri obligatorii. Exact acest lucru s-a întâmplat la finalul anului 2025, când CJSU Prahova a intervenit legal, reactiv, după ce apa nu a mai putut fi tratată.
Până aici, cadrul legal este coerent și nu lasă loc de interpretări forțate: pentru golirea tehnică a barajului Paltinu nu era obligatoriu un act normativ special. Lanțul UCC–CONSIB–ANAR este suficient și legal.
Problema apare însă dincolo de acest prag.
Legea prevede și situații în care intervenția tehnică se transformă în situație de urgență tehnologică, iar atunci nivelul decizional trebuie să urce. Dacă se modifică regulamentul de exploatare al barajului, este necesar un ordin de ministru. Dacă există risc major de accident la baraj sau de pierdere a controlului asupra siguranței, HG 170/2004 și HG 548/2008 prevăd declararea unei situații de urgență de tip accident la baraj, prin ordin al ministrului și informarea Guvernului. Dacă operațiunile afectează direct populația — evacuări, limitări de drepturi, mobilizarea rezervelor de stat — intrăm deja în sfera deciziilor politice, nu doar tehnice.
Iar aici intervine falia.
În cazul Paltinu, nu vorbim despre o simplă manevră de rutină. Vorbim despre o avarie gravă la golirea de fund GF2, despre nefuncționarea mecanismelor critice, despre necesitatea coborârii drastice a nivelului la 603–604 mdMN și despre efectul direct asupra a peste 120.000 de oameni rămași fără apă potabilă. Acest context depășește granița exploatării tehnice obișnuite și intră în zona situațiilor generatoare de urgență tehnologică.
Dovada indirectă, dar solidă, se află chiar în hotărârile CJSU Prahova. În hotărârile nr. 11, 12, 13 și 14, cauza este repetată obsesiv și identic: creșterea turbidității apei din lacul de acumulare Paltinu și imposibilitatea tratării acesteia la Stația Voila. Turbiditatea nu este un fenomen spontan. Este consecința directă a coborârii nivelului lacului, decizie luată de UCC, avizată de CONSIB și executată de ANAR.
Lanțul cauzal este limpede: avaria la GF2 a dus la decizia de coborâre, coborârea a dus la creșterea turbidității, turbiditatea a dus la imposibilitatea tratării apei, iar această imposibilitate a dus la criza umanitară.
Legal, golirea a fost corect decisă tehnic. Instituțional, însă, momentul în care criza a devenit una care afectează populația ar fi trebuit să declanșeze nivelul superior de decizie. Acel nivel nu a fost activat. Niciun ordin de ministru pentru declararea situației de urgență tehnologice, nicio asumare politică a riscului, nicio coordonare națională preventivă.
Aceasta este miza reală a anchetei Intransigent: nu dacă UCC și CONSIB au aplicat procedura, ci de ce statul s-a oprit la procedură, deși efectele au depășit clar sfera tehnicului.
Europa știa. România știa. Apa tot a fost sacrificată- Ce spun directivele europene despre baraje, riscuri și „goliri controlate”
În orice tentativă de minimalizare a crizei apei de la Vidraru și Paltinu apare aceeași replică defensivă: „nu există o directivă europeană care să reglementeze explicit golirea barajelor”. Este o jumătate de adevăr folosită ca scuză. Pentru că Uniunea Europeană nu funcționează pe improvizații și nici pe liste de situații punctuale, ci pe principii clare, obligatorii, care se aplică tuturor deciziilor administrative ce afectează apa, mediul și populația.
Iar aceste principii sunt vechi, ferme și imposibil de ocolit.
Directiva-cadru privind apa: interdicția deteriorării deliberate
Piatra de temelie a politicii europene în domeniul apei este Directiva-cadru 2000/60/CE. Nu este un document tehnic marginal, ci actul care a schimbat fundamental felul în care statele membre trebuie să trateze apa: nu ca pe o resursă de exploatat după bunul plac, ci ca pe un bun public ce trebuie protejat, menținut și gestionat durabil.
Directiva-cadru privind apa nu lasă loc de interpretări. Articolul 4 este explicit și brutal în simplitatea lui: „Statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a preveni deteriorarea stării tuturor corpurilor de apă de suprafață”. Nu „să repare”, nu „să compenseze”, ci să prevină. Interdicția este totală și se aplică tuturor activităților umane, inclusiv celor planificate de stat. Orice decizie care produce o degradare a calității apei – fie că vorbim de turbiditate, de întreruperea captărilor sau de lipsa apei potabile – intră direct sub incidența acestei interdicții. La Vidraru și Paltinu, deteriorarea nu a fost un accident. A fost o consecință previzibilă a unei decizii administrative. Exact ceea ce Directiva 2000/60/CE interzice.
Directiva impune un principiu simplu și radical: nicio activitate umană nu are voie să ducă la deteriorarea corpurilor de apă. Nici direct, nici indirect. Nici accidental, nici planificat. Lacurile, râurile, apele subterane și ecosistemele asociate trebuie menținute într-o „stare bună”, iar statul este obligat să prevină orice regres.
Pentru baraje și lacuri de acumulare, acest lucru înseamnă un lucru esențial: orice decizie de exploatare, inclusiv golirile, deversările sau modificările de nivel, trebuie să fie integrate într-o viziune de ansamblu asupra bazinului hidrografic. Nu se operează „din pix”, nu se intervine punctual fără a evalua impactul asupra calității apei, asupra captărilor, asupra comunităților din aval.
La Vidraru și Paltinu, exact acest principiu a fost ignorat: goliri decise administrativ, cu efecte previzibile asupra calității apei și asupra accesului populației la apă potabilă. Nu vorbim despre un accident natural, ci despre o deteriorare produsă prin decizie umană. Ceea ce Directiva-cadru interzice explicit.
Directiva privind inundațiile: riscul nu se gestionează după ce apare
A doua piesă esențială a acestui puzzle legislativ european este Directiva 2007/60/CE privind evaluarea și gestionarea riscului de inundații. La prima vedere, pare un instrument dedicat exclusiv viiturilor și dezastrelor naturale. În realitate, este o directivă despre anticipare, despre responsabilitate și despre interdicția improvizației administrative.
Textul directivei este limpede. Articolul 7 obligă statele membre să elaboreze planuri de gestionare a riscului care să includă „măsuri menite să reducă consecințele potențiale negative asupra sănătății umane, mediului și activității economice”. Mai mult, aceste planuri trebuie să se concentreze explicit pe prevenire, protecție și pregătire.
Nu pe reacții de avarie.
Nu pe soluții de moment.
Nu pe improvizații după declanșarea crizei.
Golirile controlate ale barajelor nu sunt simple operațiuni tehnice. Ele sunt, prin definiție, intervenții cu impact hidraulic major. Modifică debite, influențează captările, afectează calitatea apei și pot produce efecte directe asupra comunităților din aval. Tocmai de aceea, directiva impune ca astfel de operațiuni să fie integrate în planuri de gestionare a riscurilor, cu scenarii, măsuri de protecție și soluții de continuitate.
La Vidraru și Paltinu, acest mecanism a fost golit de conținut. Riscul nu a fost prevenit, ci transferat. Populația nu a fost protejată, ci pusă în fața faptului împlinit. Pregătirea a lipsit, iar reacția a venit abia după ce apa a devenit indisponibilă sau nepotabilă.
Când directiva vorbește despre „prevenire, protecție și pregătire”, ea interzice implicit exact acest tip de comportament administrativ: gestionarea riscului după ce acesta a produs deja pagube sociale. Iar în cazurile analizate, paguba nu a fost una abstractă, ci extrem de concretă: oameni rămași fără apă sau cu apă pe care statul însuși le-a spus să nu o consume.
Cum leagă Directiva europeană a apei potabile statul român de cazurile Vidraru–Paltinu
Există articole de lege care pot fi întoarse pe toate fețele. Și există articole care, citite cu atenție, nu mai lasă nimic de negociat. Articolul 4 din Directiva (UE) 2020/2184 face parte din a doua categorie.
Nu este un text ambiguu. Nu este un compromis birocratic. Este, probabil, una dintre cele mai ferme obligații pe care Uniunea Europeană le impune statelor membre în raport cu propriii cetățeni: asigurarea apei potabile sigure, curate și neîntrerupte.
Textul oficial spune, fără echivoc:
„Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura calitatea apei destinate consumului uman de apă sanogenă și curată.”
Nu „în măsura posibilului”.
Nu „în afara situațiilor speciale”.
Nu „dacă nu sunt lucrări”.
Este o obligație absolută.
Directiva definește clar când apa poate fi considerată acceptabilă: numai dacă nu conține microorganisme sau substanțe periculoase, dacă respectă standardele minime și dacă, esențial, statul a luat toate măsurile necesare pentru a preveni riscurile. Nu o parte dintre ele. Nu formal. Toate.
Și mai important, alineatul (2) introduce un principiu care închide orice portiță de scuză administrativă:
„Măsurile luate […] nu determină în nicio situație, direct sau indirect, o deteriorare a calității actuale a apei destinate consumului uman.”
Această formulare este crucială. Pentru că directiva nu interzice doar accidentele. Interzice deteriorarea produsă prin decizie. Chiar și atunci când acea decizie este planificată, avizată și îmbrăcată în limbaj tehnic.
Paltinu: când apa dispare, obligația statului dispare odată cu ea?
Aplicat la cazul Paltinu, Articolul 4 devine devastator pentru apărarea autorităților.
În județul Prahova, lacul Paltinu nu este o infrastructură secundară. Este o sursă vitală. Zeci de localități depind direct de această acumulare pentru apa de zi cu zi. Tocmai de aceea, orice decizie de golire trebuia să fie însoțită de măsuri de protecție reale, nu de speranțe.
Faptele sunt simple și incontestabile: lacul a fost golit, rezervele nu au existat, iar alimentarea cu apă a fost oprită complet pentru populație. Cisternele au apărut abia după ce criza s-a produs.
Din punct de vedere juridic, situația este limpede: apa inexistentă nu poate fi „sanogenă și curată”. Lipsa totală a apei potabile echivalează cu încălcarea directă a obligației de la Articolul 4 alineatul (1). Nu mai este vorba despre parametri chimici sau bacteriologici. Este vorba despre absența completă a serviciului.
Mai mult, statul nu poate invoca surpriza. Golirea unui lac nu este un fenomen natural, ci o acțiune deliberată. Directiva cere prevenție. Cere anticipare. Cere măsuri înainte, nu explicații după. La Paltinu, riscul a fost cunoscut și ignorat.
Vidraru: apa curge, dar nu mai poate fi băută
La Vidraru, încălcarea directivei a avut o formă diferită, dar o substanță identică.
După golirea controlată a lacului, apa furnizată populației a devenit turbidă, iar autoritățile au fost nevoite să recunoască public că nu mai este potabilă. Această recunoaștere este, în sine, o probă juridică.
Articolul 4 spune clar: apa potabilă nu trebuie să conțină substanțe care pot pune sănătatea în pericol. Dacă populației i se spune „nu consumați apa”, atunci apa respectivă nu mai îndeplinește criteriile directivei. Nu este o interpretare jurnalistică. Este concluzia logică a textului legal.
Și aici, cauza nu a fost o ploaie torențială sau un accident. A fost efectul direct al unei decizii administrative: golirea lacului. Exact tipul de deteriorare „directă sau indirectă” pe care directiva îl interzice explicit.
Apele subterane: efectele invizibile pe care statul era obligat să le prevină
În discuția despre Vidraru și Paltinu, autoritățile au vorbit aproape exclusiv despre ce se vede: niveluri scăzute ale lacurilor, apă tulbure la robinet, lipsa temporară a apei. Dar legislația europeană merge mai adânc – literalmente.
Directiva 2006/118/CE tratează apele subterane ca parte inseparabilă a sistemului hidrologic. Nu ca un „rezervor pasiv” care nu ar reacționa la intervențiile de la suprafață, ci ca un corp vulnerabil, influențat de modificările bruște de nivel, de debite și de regimul lacurilor de acumulare.
Articolul 4 din directivă este fără echivoc:
„Statele membre previn deteriorarea stării tuturor corpurilor de apă subterană.”
Nu este o recomandare. Este o obligație legală.
Golirile masive ale lacurilor Vidraru și Paltinu nu sunt operațiuni neutre. Ele modifică presiuni hidraulice, pot afecta reîncărcarea pânzelor freatice, pot schimba direcții de curgere subterană și pot genera dezechilibre care nu se văd imediat, dar care se manifestă în timp: scăderi ale nivelului apei în puțuri, contaminări indirecte, instabilitate hidrogeologică.
Directiva nu cere statelor să repare după. Cere să prevină înainte.
Or, în aceste cazuri, nu există dovezi publice că s-ar fi realizat evaluări hidrogeologice serioase, că s-ar fi analizat impactul asupra apelor subterane sau că s-ar fi luat „toate măsurile necesare” pentru a preveni deteriorarea acestora.
Prin urmare, problema nu este doar apa care a lipsit sau a devenit nepotabilă la suprafață. Problema este că statul român a acceptat riscul de a afecta un sistem invizibil, dar esențial, în contradicție directă cu obligațiile asumate prin Directiva 2006/118/CE.
Apele subterane și efectele invizibile
La acest tablou se adaugă Directiva 2006/118/CE privind protecția apelor subterane. Golirile masive ale lacurilor nu afectează doar ce se vede la suprafață. Ele pot schimba regimul hidrogeologic, pot influența pânzele freatice și pot crea dezechilibre pe termen lung. De aceea, legislația europeană tratează apa ca un sistem integrat, nu ca o succesiune de componente izolate.
Precauția, prevenția și responsabilitatea
În ultimii ani, Uniunea Europeană a consolidat aceste principii prin strategii dedicate rezilienței în domeniul apei. Precauția, prevenția și principiul „poluatorul plătește” nu sunt simple lozinci. Ele înseamnă că statul trebuie să anticipeze problemele, să le prevină și să răspundă atunci când deciziile sale produc efecte negative.
În acest context, argumentul că „nu există o directivă despre goliri controlate” devine ridicol. Nu pentru că ar fi fals, ci pentru că este irelevant. Golirea barajelor nu este un act în afara legii europene, ci un act supus tuturor obligațiilor privind protecția apei, gestionarea riscurilor și siguranța populației.
Nu lipsa regulilor a fost problema, ci încălcarea lor
Europa nu a lăsat un vid legislativ. Din contră. A creat un cadru coerent, dur și predictibil. Ceea ce s-a întâmplat la Vidraru și Paltinu nu este rezultatul unei ambiguități normative, ci al unei decizii administrative luate cu ignorarea deliberată a obligațiilor existente.
Statul român nu poate spune că nu știa. Directivele sunt clare. Principiile sunt vechi. Iar efectele au fost previzibile.
Când apa devine un experiment administrativ, nu mai vorbim despre tehnică. Vorbim despre responsabilitate. Și despre un stat care a ales, din nou, să învețe abia după ce populația a plătit prețul.
Când documentele vorbesc: adevărul tehnic despre GF2 și începutul crizei
În dosarul Paltinu există un document care schimbă fundamental perspectiva asupra crizei apei potabile. Nu este un comunicat de presă, nu este o opinie politică și nu este o interpretare jurnalistică. Este un raport tehnic de expertiză subacvatică, realizat de un operator specializat, certificat, cu valoare probatorie deplină.
Raportul NEMO PRO DIVING SRL, întocmit pentru UZINSIDER General Contractor SA, are ca obiect inspecția subacvatică a sistemului GF2 – golirea de fund nr. 2 a barajului Paltinu, folosind echipamente ROV. Este un document care consemnează fapte măsurabile: adâncimi exacte, timpi operaționali, limite tehnice, elemente identificate și, la fel de important, elemente care nu mai pot fi identificate.
Acest raport nu conține ipoteze. Conține constatări.
Constatarea-cheie care răstoarnă narațiunea oficială
Formularea este repetată, clară și lipsită de ambiguitate:
„Sistemul de admisie al galeriei GF2, precum și batardourile, prezintă o înfundare totală cu sedimente.”
Cuvânt cu cuvânt, această frază spune mai mult decât orice conferință de presă. Vorbim despre sistemul de admisie, adică exact elementul prin care apa este preluată și controlată. Vorbim despre galeria GF2, una dintre componentele strategice de siguranță ale barajului. Iar expresia „înfundare totală” exclude orice interpretare benignă: nu este o colmatare parțială, nu este o problemă apărută peste noapte, ci rezultatul unui proces lent, acumulativ, de durată.
Sedimentele nu apar într-o zi. Ele se acumulează în ani.
Prin această formulare, raportul exclude implicit ipoteza unei avarii bruște, recente, accidentale. GF2 nu s-a stricat „din senin”. Era deja compromis.
Date fizice, nu impresii
Raportul conține măsurători exacte: adâncimea la care a operat ROV-ul, cotele nivelului apei, poziția teoretică a galeriei. Valorile sunt corelate prin metode independente — sonar și presiune absolută — și nu prezintă nicio contradicție internă.
Nu discutăm despre estimări. Discutăm despre date fizice verificabile, care confirmă că zona critică a galeriei se află într-un mediu profund afectat de depuneri masive.
Batardourile: elementul care lipsește din ecuația siguranței
Una dintre cele mai grave concluzii ale raportului privește batardourile — acele structuri provizorii care permit izolarea mecanismelor pentru lucrări sau intervenții. Raportul notează explicit că acestea sunt acoperite în totalitate de stratul sedimentar.
Consecințele sunt devastatoare din punct de vedere al siguranței:
- poziția batardourilor nu mai poate fi confirmată;
- starea lor fizică nu mai poate fi evaluată;
- funcționalitatea lor nu mai poate fi determinată.
Cu alte cuvinte, sistemul nu mai este doar avariat. Este neoperabil.
Grătarele: dispărute din peisaj
Situația devine și mai gravă în cazul grătarelor de protecție. Raportul consemnează că acestea nu au putut fi identificate nici vizual, nici prin sisteme acustice. Nu știm dacă sunt distruse, îngropate complet sau pur și simplu inexistente. Știm doar atât: nu pot fi confirmate.
Aceasta nu este o incertitudine minoră. Este o breșă majoră de siguranță hidrotehnică.
Turbiditatea: efect, nu cauză
Raportul descrie o vizibilitate aproape nulă sub apă, cu particule în suspensie și posibile fenomene de stratificare. Aceste observații sunt esențiale, pentru că ele arată că turbiditatea lacului nu este un accident și nu apare spontan.
Este rezultatul sedimentelor mobilizate, al intervențiilor hidraulice într-un sistem deja colmatat și al lipsei de mentenanță. Legătura devine astfel directă și imposibil de ignorat: GF2 compromis → turbiditate crescută → imposibilitatea tratării apei la Stația Voila.
O problemă veche, nu una apărută ieri
Documentele tehnice ale UZINSIDER confirmă contextul istoric: barajul a fost construit între 1966 și 1971, cu consolidări realizate în anii ’70–’80. Echipamentele au peste 40–50 de ani. Mecanismele batardourilor lipsesc, sunt nefuncționale sau necesită intervenții subacvatice complexe.
Aceasta nu este o surpriză tehnică. Este o realitate cunoscută.
17 iunie 2025: momentul care declanșează efectele, nu cauza
În data de 17 iunie 2025, în timpul manevrelor de deschidere a vanelor GF2, scopul declarat a fost decolmatarea. Rezultatul a fost exact invers: debit redus și turbiditate accentuată. Asta demonstrează că s-a intervenit asupra unui sistem deja compromis, fără o punere în siguranță prealabilă și fără un plan de continuitate.
Devizul care spune totul
Valoarea estimată a lucrărilor necesare: 1.096.900 euro, fără TVA. Nu vorbim despre o reparație minoră, ci despre o reconstrucție funcțională completă: batardouri noi, grătare noi, vane, echipamente hidraulice, lucrări subacvatice complexe.
Statul știa dimensiunea problemei. Documentele o arată.
Concluzia care nu mai poate fi evitată
Fără opinii, fără interpretări forțate, faptele sunt clare:
GF2 era nefuncțional înainte de criză.
Sedimentarea era veche și masivă.
Batardourile nu mai puteau fi operate.
Grătarele erau compromise.
Intervenția a fost tardivă.
Actele de prevenție lipsesc.
Criza apei nu este accidentală.
Este rezultatul direct al ignorării unui risc cunoscut, documentat și cuantificat, până în momentul în care efectele au ajuns, inevitabil, la populație.
Ce trebuia să existe într-un sistem matur: rezervă, alternativă, plan
Un sistem public de alimentare cu apă nu este construit pentru zilele liniștite. Nu este proiectat pentru „funcționare normală”. Este proiectat și pentru avarii. Pentru situații-limită. Pentru momentul inevitabil în care ceva cedează.
De aceea, în toate normele serioase de siguranță hidrotehnică și de sănătate publică, un principiu este fundamental: redundanța. Nimic critic nu trebuie să existe într-o singură variantă. Nicio sursă vitală nu trebuie să fie unică. Nicio avarie nu trebuie să poată bloca întregul sistem.
În cazul Paltinu, această regulă elementară a fost încălcată flagrant.
Colmatarea nu este un accident. Este un context agravant
Documentele oficiale confirmă ceea ce rapoartele tehnice arată fără echivoc: zona prin care apa intră în sistemul de golire de fund al barajului Paltinu era colmatată masiv, cu sedimente acumulate în timp, nu ca urmare a unui eveniment punctual. Nu dintr-o cauză bruscă. Ci dintr-un proces lent, previzibil, cunoscut.
Această colmatare a impus coborârea suplimentară a nivelului lacului, până la cote care au destabilizat calitatea apei brute și au făcut imposibilă tratarea ei la Stația Voila.
Colmatarea nu apare peste noapte. Nu este o surpriză. Este exact scenariul pentru care, într-un sistem matur, se construiesc soluții de rezervă.
La Paltinu, aceste soluții lipseau.
A doua sursă nu era o opțiune. Era o obligație funcțională
Ministerul Mediului însuși recunoaște, în documente publice, că bazinul de acumulare de rezervă al ESZ Prahova este nefuncțional din 2017. Opt ani de vulnerabilitate structurală acceptată tacit.
Citește și: Precizări privind informațiile eronate apărute în presă cu privire la situația de la barajul Paltinu
Asta înseamnă un lucru extrem de grav: sistemul regional de alimentare cu apă funcționa de ani de zile fără plasă de siguranță.
În orice infrastructură critică — energetică, medicală, hidrotehnică — lipsa unei surse alternative transformă o avarie gestionabilă într-o criză. Exact asta s-a întâmplat aici.
Nu pentru că avaria a fost inevitabilă. Ci pentru că sistemul era deja fragil.
Rezervorul „tampon”: banal acolo unde se previne, nu se improvizează
Indiferent de denumirea tehnică exactă — rezervor tampon, bazin de compensare, rezervă operațională — principiul este același și anume… un volum de apă capabil să asigure continuitatea furnizării pe durata intervențiilor majore.
Aceste structuri nu sunt invenții exotice. Sunt prevăzute în normele europene privind securitatea alimentării cu apă, recomandările Organizației Mondiale a Sănătății și/sau bunele practici aplicate în statele care tratează apa ca infrastructură critică.
Rolul lor este simplu, adică să preia șocul până când sistemul principal este stabilizat.
La Paltinu, un astfel de rezervor funcțional nu a existat sau nu a fost operaționalizat. Iar asta nu ține de avaria GF2. Ține de lipsa investițiilor și a planificării pe termen lung.
Când nu ai rezervă, nici planul nu mai contează
Un plan de continuitate fără resurse este o ficțiune administrativă. Iar documentele analizate arată clar: în momentul în care turbiditatea a crescut și Stația Voila nu a mai putut trata apa, sistemul a rămas fără opțiuni reale.
A urmat reacția de avarie, cu apă din rezerva de stat, cisterne, soluții de criză. Aceasta nu este gestionare. Este improvizație.
Un sistem functional, matur ar fi avut o sursă secundară funcțională, un rezervor tampon operational și scenarii testate pentru pierderea temporară a sursei principale.
Paltinu nu a avut nimic din toate acestea.
Cu acestea fiind zise pe parcursul a trei părți, decideți voi dacă se putea evita criza apei potabile la Paltinu și Vidraru și ce rol a avut ministrul Diana Buzoianu in această criză care a generat suferință la circa 150.000 de români. Poate nu atât de mare pentru Diana Buzoianu, încât să își dea demisia, mai ales în urma moțiunii simple, dacă de onoare nu poate fi vorba. Oare procurorii ce spun?
