Minister fără CV-uri. Stat fără memorie. Funcții fără biografie
Există un detaliu aparent minor, dar devastator pentru credibilitatea oricărei instituții publice: lipsa transparenței de bază. La Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, acest detaliu nu mai este o scăpare tehnică, ci un simptom. În momentul în care încerci să accesezi CV-urile ministrului și ale secretarilor de stat de pe site-ul oficial, primești un mesaj sec și cinic: „Not Found”.
Nu vorbim despre documente opționale, ci despre informații elementare într-un stat democratic: cine sunt oamenii care decid asupra barajelor, apelor, pădurilor și siguranței a milioane de cetățeni. Faptul că aceste CV-uri nu sunt publice pe site-ul ministerului – în timp ce numele și funcțiile sunt afișate impecabil – spune mai mult decât o mie de comunicate.
Transparența nu este un moft. Este obligație legală și morală
Până la modificările recente privind regimul declarațiilor de avere, demnitarii aveau obligația să publice CV-urile și declarațiile de avere. În 2024, cel puțin, aceste informații trebuiau să fie accesibile publicului. La MMAP, ele lipsesc.
Această absență nu este neutră. Ea rupe lanțul responsabilității publice: cetățeanul nu mai poate evalua competența, experiența sau eventualele incompatibilități ale celor care conduc ministerul. Într-un context precum criza apei de la Paltinu, această lipsă devine explozivă.
Două CV-uri găsite „pe surse”. Două cariere care cer întrebări, nu aplauze
În lipsa transparenței oficiale, am identificat două CV-uri disponibile în afara site-ului ministerului, aparținând lui Alexandru Avram și Teodor Dulceață.
Alexandru Avram – generalistul fără expunere publică
CV-ul lui Alexandru Avram (secretar general) există, dar nu pe site-ul MMAP sau înghesuit uundeva, pentru că dând click în dreptul său apare: Not found. Din document reiese un parcurs administrativ clasic, cu funcții în zona publică, fără specializare clară în domeniul apelor sau al siguranței barajelor .
Problema nu este existența unei cariere administrative, ci absența oricărei explicații publice privind criteriile de numire într-o funcție-cheie într-un minister cu responsabilități tehnice critice.
Elena Tudose — secretar de stat la Ministerul Mediului via USR
Elena Tudose este secretar de stat în Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, responsabilă printre altele de fonduri europene, schimbări climatice și ape, numită în funcție prin decizia prim-ministrului în august 2025. Provine, cum altfel, din USR, unde sunt toți deștepții pământului.
Într-un minister care gestionează ape, baraje și riscuri sistemice, Elena Tudose apare cu un CV impecabil lustruit: doctor în economie, expert în management public, coordonator de proiecte, consultant pentru organisme internaționale, city manager, strateg al tranziției verzi. Pe hârtie, un profil perfect pentru prezentări PowerPoint și conferințe despre neutralitate climatică.
Problema nu este ce apare în CV, ci ce lipsește din realitate. Pentru că, în ciuda specializării în politici publice și administrație, ministerul în care este secretar de stat a funcționat ani de zile fără rezervă operațională de apă, fără plan de continuitate și fără mecanisme preventive funcționale. Un paradox administrativ: expertiza în guvernanță coexistă cu absența guvernanței.
Elena Tudose nu este vinovată pentru colmatarea Paltinu. Dar într-un minister plin de experți în strategie, management și sustenabilitate, criza apei ridică o întrebare incomodă: la ce bun toată această competență declarată, dacă statul reacționează doar când robinetul seacă?
Într-o Românie administrată pe CV-uri strălucitoare, apa a lipsit. Iar diploma, oricât de solidă, nu a ținut loc nici de rezervor, nici de decizie.
Bárczi Győző István – „funcționar la birou, proprietar în Târgu Mureș”
Dacă vrei o mostră despre cum arată un membru cu influență în administrația publică (și cum arată declarațiile lui de avere), Bárczi Győző István merită un moment de reflecție. În 2015, el figura ca membru în Consiliul de Administrație al Administrației Naționale de Meteorologie, dar nu doar atât. Împreună cu familia, declara o clădire în Târgu Mureș dobândită cu ani în urmă și un VW Golf din 2001 — o investiție modestă, dar sensibilă pentru cine arată cu degetul spre averile altora. Meteo Romania
Veniturile sale dintr-un amestec de funcții publice (inclusiv la mediul, apelor și meteorologie) se combinau cu trepte de salarii care par mai degrabă ale unui birocrat priceput la hârtii decât ale unui om cu impact strategic asupra siguranței resurselor naționale.
În plus, un împrumut bancar de peste 13.000 € pe care îl purta în 2015 în bilanț arată cât de departe este de „mogulul clasic”, dar și cât de comun devine modelul funcționar-proprietar în sistemul public românesc.
Pe scurt: un nume pe o grămadă de rapoarte, o casă în Târgu Mureș, o mașină veche și… prezumtiv puțină transparență.
Când textele legale cer decizii asumate, nu doar prezențe pe liste și indemnizații, aceste CV-uri financiare sunt exact ceea ce publicul trebuie să vadă — nu doar „Not Found”.
Teodor Dulceață – ascensiune administrativă și venituri multiple
În cazul lui Teodor Dulceață, documentele sunt mai grăitoare. Declarația de avere din 2024 arată un cumul consistent de venituri din mai multe surse publice și private, inclusiv consilii de administrație și indemnizații, pe lângă salariul de la minister…Ceilalși mâncători de bani publici
Legal? Da. Etic? Discutabil. Mai ales în absența unei prezentări oficiale a competențelor care îl recomandă pentru gestionarea unui domeniu strategic precum siguranța infrastructurii hidrotehnice.
Criza de la Paltinu nu este doar o problemă tehnică. Este o criză de decizie. Iar decizia nu aparține unor structuri abstracte, ci unor oameni concreți, cu nume, funcții și biografii profesionale. Când aceste biografii sunt ascunse sau inaccesibile, responsabilitatea se dizolvă.
Un minister care nu-și publică CV-urile de conducere transmite un mesaj periculos: „Aveți încredere, dar nu întrebați.” Exact inversul a ceea ce cere un stat de drept.
Nu lipsa apei este cea mai gravă problemă aici. Ci lipsa transparenței într-un minister care gestionează resurse vitale.
Când CV-urile lipsesc, când declarațiile de avere sunt greu de găsit, iar ascensiunile profesionale nu sunt explicate public, nu mai vorbim despre o eroare de comunicare. Vorbim despre un deficit de responsabilitate democratică.
Într-un stat normal, cine decide asupra siguranței barajelor își asumă nu doar semnătura, ci și biografia. În România, la Ministerul Mediului, biografia este „Not Found”.
Ce spune Codul administrativ, fără interpretări
Potrivit Codului administrativ (OUG nr. 57/2019), ministrul exercită conducerea ministerului și este titularul exclusiv al deciziei administrative. El organizează, coordonează și controlează aplicarea legii, elaborează și aplică strategiile ministerului și emite ordine și instrucțiuni atunci când apreciază necesar.
Legea este explicită:
aprecierea necesității și oportunității emiterii actelor administrative aparține exclusiv ministrului.
Această competență nu este partajată, nu este delegată implicit și nu poate fi pasată către structuri tehnice sau comisii consultative.
Cu alte cuvinte, atunci când legea permite intervenția prin ordin, decizia de a acționa sau de a nu acționa este una personală și asumată de ministru, nu un rezultat automat al avizelor sau rapoartelor tehnice.
Ce obligație concretă avea ministrul în cazul Paltinu
Revenind la oile noastre din această anchetă jurnalistică, să spunem că există un moment precis în care responsabilitatea administrativă nu mai poate fi relativizată. În cazul Paltinu, acel moment este legat direct de articolul 50 alin. (1¹) din Legea apelor nr. 107/1996, un text-cheie care face diferența dintre o situație tehnică dificilă și o obligație legală clară.
Legea spune fără echivoc că emiterea avizului de gospodărire a apelor este condiționată de existența acordului de funcționare în siguranță emis de autoritatea publică centrală din domeniul apelor. Dincolo de limbajul juridic, sensul administrativ al acestei norme este limpede: funcționarea „în siguranță” a unui baraj nu este o simplă constatare tehnică, ci o decizie de autoritate publică centrală. Iar această autoritate are un titular unic: ministrul Mediului.
Cu alte cuvinte, siguranța unui baraj nu este stabilită exclusiv prin rapoarte, expertize sau avize interne, ci printr-un act administrativ care consacră regimul de exploatare acceptat de stat. Când lucrurile funcționează normal, acest mecanism poate părea invizibil. Când apare o avarie majoră, devine esențial.
După avaria GF2, situația de la Paltinu a ieșit clar din zona rutinei administrative. Barajul nu mai funcționa în parametri normali. Golirea de fund – element critic de siguranță – era nefuncțională. Exploatarea acumulării se făcea într-un regim excepțional, cu intervenții succesive asupra nivelului lacului și cu riscuri evidente în lanț, inclusiv asupra calității apei brute.
Acesta este punctul în care legea nu mai lasă loc de ambiguități. Într-o asemenea situație, ministrul avea obligația legală de a interveni. Nu ca gest politic, nu ca recomandare, nu ca simplă consultare tehnică, ci prin emiterea unui act administrativ care să stabilească explicit regimul special de exploatare al barajului, condițiile de siguranță aplicabile și măsurile de protecție a populației afectate.
Un asemenea act ar fi fixat responsabilități, ar fi impus limite și ar fi creat cadrul de prevenție necesar înainte ca efectele să ajungă la consumatorul final. Dar acest act nu a existat. Nu a fost emis, nu a fost comunicat și nu apare în nicio documentație publică.
Iar aici se află miezul problemei: nu într-o eroare tehnică punctuală, ci în absența unei decizii administrative obligatorii, la nivelul exact la care legea plasează responsabilitatea. În momentul în care regimul de funcționare în siguranță a fost afectat, tăcerea administrativă a devenit, în sine, o formă de decizie. Una cu consecințe directe asupra a zeci de mii de oameni.
Legea apelor nu îi cere ministrului Mediului să intervină printr-un articol explicit „în caz de avarie”. Îi conferă însă competența exclusivă asupra funcționării în siguranță a barajelor și obligația de a stabili, prin acte administrative, măsuri de intervenție în caz de incidente și avarii.
În cazul Paltinu, ministrul a avut informația, a avut competența, dar nu a exercitat atribuțiile legale, pasând responsabilitatea către structuri care au putut doar să reacționeze, nu să prevină.
A doua obligație ignorată: gestionarea avariilor, nu doar constatarea lor
A doua obligație ignorată nu ține de constatare, ci de gestionare. De diferența esențială dintre a observa o avarie și a acționa administrativ pentru a-i limita efectele. Legea apelor nu a fost gândită ca un instrument de raportare pasivă, ci ca un mecanism de prevenție și control, tocmai pentru situațiile în care infrastructura critică intră într-o zonă de risc.
Articolul 55 alin. (5) din Legea nr. 107/1996 este explicit și lipsit de ambiguități: prin autorizația de gospodărire a apelor și prin actele complementare acesteia trebuie stabilite mijloacele de supraveghere, modalitățile de control și, mai ales, mijloacele de intervenție în caz de incidente și avarii. Nu este un text decorativ și nu este o recomandare. Este o obligație legală formulată tocmai pentru a evita situațiile în care statul află prea târziu că efectele unei avarii nu mai pot fi controlate.
Important este că legea nu vorbește despre avarii ipotetice sau despre scenarii abstracte. Le anticipează ca realitate administrativă inevitabilă într-un sistem complex de lucrări hidrotehnice. De aceea, legiuitorul nu lasă gestionarea acestora la nivelul improvizației sau al reacției de moment, ci o condiționează de existența unor acte administrative clare, emise sub coordonarea autorității centrale.
În cazul Paltinu, toate condițiile declanșatoare prevăzute de lege erau îndeplinite. Avaria era cunoscută și documentată. Intervenția asupra acumulării era una majoră, cu efecte directe asupra regimului de exploatare. Riscul asupra apei potabile nu era o ipoteză alarmistă, ci o consecință previzibilă a turbidității crescute generate de exploatarea la nivel scăzut.
Cu toate acestea, nu există niciun act public emis de Ministerul Mediului care să fi transpus aceste obligații legale în decizie administrativă. Nu a fost impus un plan de continuitate pentru alimentarea cu apă. Nu au fost stabilite praguri de risc care să declanșeze măsuri graduale înainte de colaps. Nu au fost ordonate măsuri preventive menite să protejeze populația înainte ca apa să devină improprie consumului.
În lipsa acestor acte, sistemul a funcționat exact așa cum legea încearcă să prevină: reactiv, fragmentat și fără coordonare centrală. Fiecare instituție a constatat partea ei de problemă, dar nimeni nu a avut mandatul – sau nu și l-a exercitat – de a gestiona situația ca pe o avarie cu impact public major. Iar când gestionarea lipsește, constatarea nu mai folosește decât pentru a explica, post-factum, de ce criza a devenit inevitabilă.
Când decizia lipsește, criza devine inevitabilă
În cazul Paltinu, ministrul Mediului a avut informația.
A avut competența.
A avut cadrul legal.
Ceea ce a lipsit nu a fost cunoașterea situației, nici instrumentele juridice. A lipsit decizia asumată, la momentul potrivit, exact acolo unde legea a plasat-o: la vârful lanțului decizional.
Criza apei potabile din Prahova nu a apărut pentru că statul nu a știut ce se întâmplă. A apărut pentru că responsabilitatea personală de funcție nu a fost exercitată. Iar atunci când decizia întârzie sau este evitată, prevenția dispare, iar criza nu mai este un accident – devine o consecință.
Ce obligații avea România înainte să lase oamenii fără apă
Cazurile Vidraru și Paltinu nu se petrec într-un vid legislativ. Nu sunt accidente într-o zonă gri a dreptului. Din contră: ele se produc într-un cadru european extrem de clar, construit tocmai pentru a preveni situații de acest tip. Iar acest cadru există de peste două decenii.
Prima piesă din acest mecanism este Directiva-cadru privind apa – Directiva 2000/60/CE. Este actul fundamental al politicii europene în domeniul apei și stabilește un principiu simplu, dar dur: apa nu este o resursă care poate fi administrată fragmentar, haotic sau doar din rațiuni tehnice. Statele membre au obligația să gestioneze apele – râuri, lacuri, baraje, ape subterane – ca sisteme vii, interconectate, și să prevină orice deteriorare a acestora.
Directiva spune limpede că modificările hidromorfologice produse de baraje, acumulări sau goliri nu sunt neutre. Ele trebuie anticipate, evaluate și integrate în planuri de gestionare ale bazinelor hidrografice. Cu alte cuvinte, nu poți „goli” un lac ca pe un rezervor industrial fără să te întrebi ce se întâmplă cu apa, cu ecosistemul și cu oamenii care depind de ea.
A doua piesă este Directiva privind riscul de inundații (2007/60/CE). Deși pare, la prima vedere, o reglementare despre ape mari, ea este esențială și pentru golirile controlate. Orice deversare masivă, orice variație artificială de nivel într-un lac de acumulare este, prin definiție, un risc hidraulic. De aceea, statele sunt obligate să evalueze riscurile, să planifice scenarii și să aibă măsuri de prevenție și urgență. Golirile nu sunt improvizații tehnice. Sunt operațiuni care trebuie încadrate într-o strategie de siguranță.
A treia piesă – cea mai relevantă pentru oameni – este Directiva privind calitatea apei pentru consum uman (UE) 2020/2184. Aceasta mută accentul de pe infrastructură pe cetățean. Directiva nu vorbește doar despre parametri chimici și microbiologici, ci despre acces real, continuu și sigur la apă potabilă. Ea obligă statele să se asigure că populația nu rămâne fără apă nici în situații temporare, nici în timpul lucrărilor planificate. Continuitatea serviciului nu este un deziderat, ci o obligație.
În limbaj simplu: dacă știi că vei afecta o sursă principală de apă, trebuie să ai alternative funcționale. Rezervoare, surse de rezervă, interconectări. Nu comunicate. Nu cisterne aduse după ce robinetul a secat.
A patra piesă este Directiva privind protecția apelor subterane (2006/118/CE). Ea devine relevantă exact atunci când golirile masive modifică regimul hidrologic și pun presiune pe pânzele freatice. Apa nu dispare pur și simplu dintr-un lac fără efecte în aval sau în subteran. Orice astfel de intervenție trebuie analizată și controlată.
Toate aceste directive sunt legate printr-un set de principii europene consolidate ulterior în strategii recente, inclusiv Strategia europeană pentru reziliența în domeniul apei. Principii precum precauția, prevenția și responsabilitatea („poluatorul plătește”) nu sunt sloganuri. Ele sunt reperele după care ar trebui judecate deciziile administrative.
Privite împreună, aceste acte europene spun același lucru, cu voci diferite: apa nu poate fi gestionată exclusiv tehnic. Statul trebuie să prevină riscurile, nu să le gestioneze după ce apar. Iar populația trebuie protejată înainte de intervenții, nu liniștită prin comunicate după ce rămâne fără apă.
În acest context, golirile de la Paltinu și Vidraru nu mai pot fi prezentate drept simple operațiuni de întreținere. Ele devin simptomele unei administrații care a ignorat un cadru european coerent, asumat și obligatoriu. Nu pentru că nu l-ar fi cunoscut. Ci pentru că a ales să-l trateze ca pe un decor juridic, nu ca pe o limită reală a deciziilor sale.
În partea a doua am arătat cum se dizolvă responsabilitatea în spatele funcțiilor, comisiilor, indemnizațiilor și al unui minister care cere încredere, dar refuză întrebările. Acum urmează proba finală: nu opinia, ci cadrul legal.
În partea a treia intrăm în zona unde nu mai există alibiuri: unde se termină “decizia tehnică” și începe răspunderea de stat.
Cu articole, hotărâri, obligații și un lanț cauzal simplu: GF2 → coborâre → turbiditate → Voila blocată → 120.000 de oameni fără apă.
Iar întrebarea rămâne aceeași, doar că devine juridică: când legea îți dă puterea să previi, mai ai dreptul să te ascunzi după proceduri?
