Ceasul din centrul Ploieștiului nu moare de bătrânețe. Primăria i-a bugetat bani, dar nu i-a găsit contract

Primăria a bugetat bani pentru ceasuri, dar a lăsat ceasul din centru fără contract

Am plecat de la articolul publicat de Observatorul Prahovean despre ceasul electronic din centrul Ploieștiului, o piesă de identitate urbană care, după aproape patru decenii, stă stinsă în fața orașului. Articolul consemnează explicațiile viceprimarului Zoia Staicu: nu există contract de mentenanță, firma care s-a ocupat anul trecut nu ar fi dorit prelungirea, piesele ar fi greu de găsit, iar ceasul ar putea dispărea. (Observatorul Prahovean)

Problema nu este că aceste afirmații ar fi, toate, false. Problema este că sunt administrativ insuficiente. Sunt genul de explicații spuse ca să fie spuse: constată o situație, dar nu explică răspunderea pentru producerea ei.

Pentru că adevărul incomod este altul: Primăria Ploiești a bugetat bani pentru asistența tehnică a ceasurilor publice în 2026. Nu vorbim despre o problemă apărută într-un gol bugetar, ci despre un serviciu prevăzut, fundamentat și aprobat în bugetul local. Iar dacă banii au fost prevăzuți, întrebarea nu mai este de ce nu există contract, ci de ce administrația condusă de Mihai Polițeanu nu l-a făcut la timp.

Viceprimarul Zoia Staicu are probabil dreptate: nu există contract. Dar tocmai asta este problema

Afirmația viceprimarului Zoia Staicu potrivit căreia nu există în prezent un contract de mentenanță pare confirmată de lipsa unei noi atribuiri publice identificabile. Dar o administrație nu se apără spunând că nu are contract. O administrație se întreabă de ce nu l-a inițiat, de ce nu l-a atribuit și cine răspunde pentru întreruperea serviciului.

În 2025, Primăria a publicat anunțul pentru „Servicii de asistență tehnică și service pentru aparatura electronică și electromecanică a ceasurilor din Municipiul Ploiești”. Anunțul indica o valoare estimată de 28.100 lei fără TVA, respectiv 33.439,60 lei cu TVA, pentru perioada până la 31 decembrie 2025, cu posibilitatea prelungirii până la 30 aprilie 2026. Criteriul de atribuire era simplu: prețul cel mai scăzut, potrivit Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice. (SICAP)

Contractul nu privea doar ceasul din fața Prefecturii. El acoperea și cele patru ceasuri ale Catedralei „Sfântul Ioan Botezătorul”, precum și sistemul de ceasoficare din zona Basarabilor – Constantin Dobrogeanu Gherea. Așadar, nu discutăm despre un moft decorativ, ci despre un serviciu public urban, cu mai multe obiective. (SICAP)

Dacă firma din 2025 a refuzat prelungirea, afirmația poate fi plauzibilă. Dar refuzul unui prestator nu blochează piața și nu suspendă obligațiile Primăriei. Se reia achiziția. Se face consultare de piață. Se cere constatare. Se publică documentația. Se caută alt operator.

Nu se lasă ceasul stins trei luni și apoi se sugerează public că, poate, va dispărea.

Documentul pe care explicația viceprimarului îl ocolește: bugetul pe 2026

Prin HCL nr. 134/2026, Consiliul Local Ploiești a aprobat bugetul local pe anul 2026. Hotărârea arată expres că anexele și notele de fundamentare fac parte integrantă din buget. (Primăria Municipiului Ploiești)

În nota de fundamentare pentru serviciile aferente ceasurilor publice, Primăria a prevăzut 60.000 lei cu TVA pentru anul 2026. Din această sumă, potrivit documentului bugetar, 2.074 lei reprezentau factura aferentă lunii decembrie 2025, iar 57.926 lei cu TVA erau estimați pentru un nou contract până la sfârșitul anului 2026.

Aceasta este proba care schimbă discuția.

Nu vorbim despre o Primărie surprinsă de o avarie imposibilă, fără bani și fără bază legală. Vorbim despre o administrație care a știut că are nevoie de serviciu, l-a pus în buget, a obținut aprobarea Consiliului Local și, totuși, a ajuns la final de august cu ceasul stins și fără contract.

Iar HCL 134/2026 spune limpede cine trebuie să ducă la îndeplinire prevederile bugetului: ordonatorul principal de credite, ordonatorii terțiari și serviciile de specialitate din aparatul primarului. (Primăria Municipiului Ploiești)

Adică nu „piesele vechi” sunt primul vinovat. Prima întrebare este administrativă: cine avea sarcina să inițieze achiziția și de ce nu a făcut-o?

„Nu se mai găsesc piese” nu este diagnostic tehnic. Este o frază fără deviz

Una dintre explicațiile rostogolite în spațiul public este că piesele ar fi foarte greu de găsit, fiind vorba despre un ceas fabricat în 1988 și montat înainte de 1989. Observatorul Prahovean a relatat anterior că ceasul a fost produs de Electromecanica Ploiești și că funcționează de zeci de ani ca reper urban. (Observatorul Prahovean)

Dar între „piesele originale sunt greu de găsit” și „ceasul trebuie să dispară” există o prăpastie tehnică.

Nu ni s-a prezentat public niciun raport de constatare. Nu știm ce s-a ars, ce s-a întrerupt, ce componentă lipsește, ce tensiune a fluctuat, ce placă electronică a cedat, ce panou nu mai comunică, ce sursă este defectă, ce cablaj este compromis și cine a stabilit că reparația nu este fezabilă.

Fără o notă tehnică, afirmația despre piese rămâne o presupunere administrativă cu aparență de explicație.

Mai grav: nimeni nu obligă Primăria să repare ceasul cu tehnologie din 1988. Structura poate fi păstrată, iar electronica poate fi înlocuită. Există ceasuri stradale moderne, cu LED, sincronizare GPS, afișare dată și temperatură, trecere automată la ora de vară/iarnă și consum redus. Un producător român listează ceasuri exterioare de la aproximativ 2.000 lei, iar variante cu două fețe sau dimensiuni mai mari ajung la câteva mii de lei, în funcție de configurație. (oncescucompany.ro)

Așadar, întrebarea reală nu este dacă se mai fabrică piesa exactă din 1988. Întrebarea este dacă Primăria a cerut cuiva să facă o soluție tehnică actuală.

Sursa foto: Observatorul Prahovean

Costurile probabile nu justifică ideea dispariției

Fără constatare tehnică nu poate exista un deviz final. Dar putem stabili ordine de mărime. O verificare cu nacelă, măsurători electrice, control al surselor, controllerului, panourilor și cablajelor ar putea costa câteva mii de lei. O reparație simplă — surse, protecții, cabluri, senzori, module — ar putea intra rezonabil într-o zonă de 3.000–8.000 lei.

O modernizare a electronicii, cu controller nou, sincronizare GPS sau NTP, protecții la supratensiune, senzor de temperatură și adaptarea afișajelor, ar putea ajunge la 8.000–18.000 lei. Înlocuirea celor patru fețe de afișare, păstrând structura, ar putea urca spre 15.000–35.000 lei, în funcție de dimensiuni, luminozitate, montaj și garanție.

Chiar și cu marjă de siguranță, concluzia rămâne aceeași: nu vorbim despre o investiție prohibitivă pentru un municipiu care a bugetat deja 60.000 de lei cu TVA pentru ceasurile publice.

Varianta tehnică rezonabilă nu este demolarea simbolului, ci păstrarea structurii și înlocuirea interiorului cu echipamente standardizate: panouri LED exterioare, controller industrial, sincronizare GPS, reglare automată a luminozității, protecții electrice, UPS și garanție reală.

Cu alte cuvinte, ceasul nu trebuie dus la muzeu. Trebuie dus la service.

Republica de sub Castani are energie. Ceasul orașului nu are contract

Aici apare contrastul care irită cel mai tare. Administrația condusă de Mihai Polițeanu a găsit timp, energie și resurse pentru proiecte de imagine urbană, pentru ceea ce ploieștenii au ajuns să numească, nu fără ironie, Republica de sub Castani.

Nu este o problemă că un oraș are evenimente. Problema apare când administrația pare mai atentă la decorul de weekend decât la mentenanța elementară a reperelor urbane.

Un ceas public nu este o statuie de lux și nici o fantezie nostalgică. În cazul Ploieștiului, ceasul din centru a fost ani de zile loc de întâlnire, reper pietonal, punct de orientare și simbol local. Un oraș nu se administrează doar prin festivaluri, comunicate și fotografii. Se administrează și prin lucruri mici, aparent banale, care arată dacă instituția funcționează.

Iar aici instituția nu a funcționat.

A avut buget. A avut precedent contractual. A avut obiective identificate. A avut timp după aprobarea bugetului din 11 mai. Și totuși, la sfârșit de august, explicația publică este că nu există contract.

Exact. Asta este acuzația, nu scuza.

Verdict: ceasul nu moare de bătrânețe. Moare de administrare slabă

Afirmațiile viceprimarului Zoia Staicu au un sâmbure de adevăr, dar nu răspund la întrebarea principală. Da, probabil nu există contract. Da, este posibil ca fostul prestator să fi refuzat prelungirea. Da, piesele originale pot fi greu de găsit.

Dar niciuna dintre aceste explicații nu justifică lipsa unei proceduri noi, lipsa unei constatări tehnice publice și transformarea prematură a unui simbol urban într-un obiect abandonabil.

În realitate, Primăria Ploiești a avut bani prevăzuți, avea baza legală, avea experiența contractului din 2025 și avea timp să acționeze după aprobarea bugetului. Ceea ce nu se vede este decizia administrativă.

De aceea, ancheta nu pleacă de la întrebarea sentimentală dacă ne mai place sau nu ceasul din centru. Pleacă de la o întrebare mult mai simplă și mai dură:

Cum a reușit Primăria Ploiești să lase fără contract un serviciu pentru care își bugetase bani?

Până la apariția unui diagnostic tehnic și a unui deviz real, dispariția ceasului este doar o speculație convenabilă. Iar explicația despre lipsa contractului este o jumătate de adevăr care ascunde partea esențială.

Ceasul din centrul Ploieștiului nu moare de bătrânețe. Primăria i-a bugetat 60.000 de lei, dar nu i-a găsit contract.