BOLOJAN A AJUNS LA BATERII DUPĂ CE A VENIT CRIZA. Bulgaria avea deja peste 1.100 MW operaționali

România descoperă bateriile când sistemul începe să gâfâie seara

România ajunge în vara lui 2026 să accelereze investițiile în stocare tocmai când vulnerabilitatea Sistemului Energetic Național devine imposibil de ignorat. În timpul zilei, producția fotovoltaică poate acoperi o parte importantă a consumului și poate coborî prețurile angro. După apus însă, această energie dispare rapid din mix, iar diferența trebuie acoperită din hidro, nuclear, gaze, cărbune, importuri sau alte resurse disponibile.

Numai că vara aceasta mai multe dintre aceste plase de siguranță au fost puse simultan sub presiune. Seceta a redus producția hidro, debitele scăzute ale Dunării au obligat statul să intervină pentru protejarea condițiilor necesare funcționării Cernavodă, iar autoritățile au ajuns să creeze inclusiv mecanisme pentru reducerea consumului unor mari operatori industriali în situații critice. Într-un asemenea tablou, absența unei capacități suficiente de stocare nu mai este o problemă tehnică abstractă. Devine o vulnerabilitate economică.

Exact în acest context apare Ordinul ministrului Energiei nr. 915 din 14 august 2026, publicat în Monitorul Oficial nr. 680 din 17 august 2026. Prin el este aprobat Ghidul solicitantului pentru finanțarea instalațiilor autonome de stocare a energiei electrice în baterii – sistemele „stand-alone” – prin Fondul pentru modernizare. Cu alte cuvinte, statul pune în mișcare o nouă schemă prin care energia disponibilă în orele favorabile să poată fi păstrată și restituită sistemului atunci când acesta are mai mare nevoie de ea.

Măsura este necesară și, tehnic, merge în direcția corectă. Tocmai de aceea întrebarea incomodă nu privește oportunitatea ei, ci momentul.

Bateriile finanțate printr-un ordin publicat în august nu pot rezolva criza din august. Urmează selecția proiectelor, contractarea, autorizarea, achiziția echipamentelor, construcția și racordarea lor. Infrastructura care ar fi putut amortiza șocul serilor din această vară va deveni disponibilă, în cel mai bun caz, pentru problemele viitoare.

Aici se vede diferența dintre politica energetică preventivă și administrarea unei crize deja instalate. Guvernului Bolojan nu îi poate fi imputată întreaga întârziere acumulată de România în dezvoltarea stocării – responsabilitatea se întinde pe mai multe guverne și conduceri ale Ministerului Energiei. Dar actualul Executiv poate fi judecat după momentul și ritmul în care răspunde vulnerabilităților pe care le-a găsit.

Iar cronologia verii 2026 ridică o problemă greu de ocolit: România începe să accelereze una dintre soluțiile structurale tocmai după ce efectele lipsei ei au ajuns să fie suportate de sistem, economie și, indirect, de consumatori.

Ordinul nr. 915/2026 este, așadar, o veste bună.

Dar este și dovada unei întrebări rămase fără răspuns: de ce infrastructura necesară pentru următoarea criză energetică nu era pregătită înaintea celei actuale?

Bateria nu produce energie. Dar poate decide cât de scumpă o cumperi

O baterie de mare capacitate nu este o centrală electrică și nu creează energie. Rolul ei este altul, dar într-un sistem cu tot mai mult solar și eolian devine strategic: mută energia din orele în care este abundentă și ieftină către orele în care devine rară și scumpă.

Din punct de vedere tehnic și economic, aceasta este funcția esențială a stocării. Energia poate fi absorbită din rețea atunci când există excedent, iar bateria o poate restitui ulterior, în orele de vârf, când producția regenerabilă scade și presiunea pe sistem crește. Într-o piață cu diferențe mari între prețurile de la prânz și cele de seară, stocarea nu doar stabilizează rețeaua, ci poate reduce nevoia de importuri scumpe și presiunea asupra capacităților convenționale.

Pentru România, exact aici este problema. În timpul zilei, producția fotovoltaică poate coborî puternic prețurile. După apus însă, această sursă dispare, iar energia trebuie înlocuită. Fără suficientă stocare, sistemul pierde energia ieftină din orele bune și ajunge să cumpere scump în orele dificile.

De aceea, bateria poate fi văzută ca un pod energetic între prânzul ieftin și seara scumpă.

Iar acest pod îi lipsește României exact atunci când are cea mai mare nevoie de el.

Din această perspectivă, finanțarea prevăzută prin Ordinul nr. 915/2026, în cadrul Fondului pentru modernizare, este justificată și necesară. Dar tocmai utilitatea ei face întârzierea mai greu de explicat.

Problema nu este că statul finanțează baterii.

Problema este că le finanțează acum, după ce lipsa unei capacități suficiente de stocare a devenit vizibilă în prețuri, în importuri și în presiunea asupra Sistemului Energetic Național.

Într-o politică energetică bine anticipată, stocarea trebuia să fie construită înainte ca dezechilibrul să devină criză.

Bateria nu produce energie. Dar lipsa ei poate decide cât de scump ajunge România să o cumpere.

Bulgaria a început mai devreme. Iar diferența se vede în cifre

Comparația cu Bulgaria este incomodă tocmai pentru că nu vine din retorică politică, ci din documente europene. Potrivit datelor Comisiei Europene, Bulgaria ajunsese să aibă aproape 14.000 MWh de capacitate de stocare contractată și 1.181 MW deja operaționali. În paralel, prin programul RESTORE, Sofia a mobilizat sute de milioane de euro pentru infrastructura de stocare și a tratat bateriile ca pe o componentă strategică a sistemului energetic, nu ca pe o reacție la o criză punctuală.

Diferența de abordare este esențială. Bulgaria a construit din timp un mecanism capabil să absoarbă surplusul de energie din orele favorabile și să îl redea sistemului în momentele de vârf. România, în schimb, accelerează o nouă schemă de finanțare abia în vara lui 2026, când dezechilibrele de seară, importurile scumpe și presiunea asupra consumatorilor industriali au devenit deja o problemă publică.

Aici nu mai este vorba despre cine guvernează mai bine în plan declarativ. Este o comparație de calendar, infrastructură și capacitate efectiv instalată.

Un stat a tratat stocarea ca pe o investiție preventivă.

Celălalt începe să o accelereze după ce efectele lipsei ei au devenit vizibile în sistem.

Și tocmai de aceea întrebarea pentru Guvernul de la București este legitimă: de ce România a ajuns să finanțeze acum infrastructura pe care Bulgaria o avea deja operațională la scară de peste 1.100 MW?

La sud de Dunăre, bateriile erau deja în sistem. La nord, abia apare ghidul

Aici diferența dintre prevenție și reacție devine imposibil de cosmetizat.

În Bulgaria, capacitățile de stocare erau deja contractate, iar o parte importantă funcționa efectiv. La București, în schimb, Ministerul Energiei aprobă abia la 14 august 2026, prin Ordinul nr. 915/2026, ghidul pentru o nouă schemă de finanțare a bateriilor autonome.

Din punct de vedere administrativ, este un pas înainte.

Din punct de vedere energetic, însă, un ghid nu injectează niciun MWh în sistem.

Un apel de proiecte nu mută energia ieftină de la prânz către vârful de seară. O finanțare anunțată nu reduce importurile din aceeași lună și nu poate acoperi imediat golul lăsat după apus de producția fotovoltaică.

Până când proiectele vor fi depuse, evaluate, contractate, construite și racordate, criza prezentă trebuie rezolvată cu ceea ce România are deja: capacități ferme, importuri, rezerve și, în ultimă instanță, reducerea consumului.

Aici apare problema politică a Guvernului Bolojan. Nu faptul că finanțează baterii — măsura este necesară — ci faptul că o face după ce vulnerabilitatea a devenit evidentă.

Și aceasta începe să contureze un tipar: mai întâi apare criza, apoi vine soluția.

În energie, însă, reacția întârziată se plătește.

Se plătește în importuri mai scumpe, în presiune pe industrie și, în final, în costuri care ajung tot în economie și la consumatori.

Mai întâi criza. Apoi soluția

Vara lui 2026 începe să contureze un tipar greu de ignorat în modul în care Guvernul gestionează vulnerabilitățile energetice.

Seceta a redus producția hidro. Apoi statul a fost obligat să intervină pe Dunăre pentru a proteja condițiile necesare funcționării Cernavodă. Ulterior au apărut mecanismele prin care, în situații critice, consumul unor mari operatori industriali poate fi limitat. Acum, după ce dezechilibrele sistemului au devenit evidente, Ministerul Energiei accelerează finanțarea bateriilor de stocare.

Privită separat, fiecare măsură poate avea o justificare tehnică solidă.

Problema este succesiunea.

Un executiv eficient nu este evaluat doar după rapiditatea cu care stinge incendiul, ci și după capacitatea de a împiedica izbucnirea lui. În energie, asta înseamnă rezerve, stocare, capacități ferme, planificare și investiții făcute înainte ca lipsa lor să devină cost pentru economie.

De aceea, întrebarea privind Ordinul nr. 915/2026 nu este dacă finanțarea bateriilor este utilă. Este.

Întrebarea este de ce infrastructura care putea amortiza exact șocurile pe care România le resimte acum este accelerată abia după ce aceste șocuri au devenit problemă națională.

Când soluția vine mereu după criză, problema nu mai este doar tehnică. Devine una de guvernare.

Bolojan nu a inventat întârzierea. Dar o administrează

Ar fi simplist și nedrept să punem întreaga întârziere a României în domeniul stocării pe seama actualului premier. Decalajul s-a acumulat în timp, sub mai multe guverne și conduceri ale Ministerului Energiei, într-o perioadă în care capacitățile regenerabile au crescut mai repede decât infrastructura capabilă să le echilibreze.

Dar responsabilitatea politică nu se oprește la trecut.

Ilie Bolojan conduce Guvernul exact în momentul în care costul acelor întârzieri devine vizibil: hidroenergia este afectată de secetă, Cernavodă intră sub presiunea debitelor scăzute, prețurile cresc seara, iar statul ajunge să pregătească inclusiv mecanisme de limitare a consumului industrial.

Din acel moment, problema moștenită devine problemă administrată.

Poți primi un sistem vulnerabil. Nu poți însă invoca la nesfârșit moștenirea pentru a justifica ritmul lent al corecției.

Ordinul nr. 915/2026 arată că actualul Executiv recunoaște importanța stocării și pune în mișcare un instrument necesar prin Fondul pentru modernizare. Tocmai de aceea, întrebarea devine și mai apăsătoare: de ce această accelerare vine după ce vulnerabilitatea s-a transformat deja în criză?

Responsabilitatea prezentului nu este să explice cine a întârziat ieri. Este să demonstreze că întârzierea nu se repetă mâine.

Cine va controla bateriile finanțate din bani europeni

Aici începe, de fapt, a doua jumătate a investigației.

Finanțarea publică poate accelera construirea unei infrastructuri de care România are nevoie. Dar, în același timp, poate crea active extrem de valoroase în mâinile unor operatori privați care vor participa apoi la o piață în care diferența dintre energia ieftină de la prânz și cea scumpă de seară poate însemna profituri importante.

De aceea, Ordinul nr. 915/2026 nu trebuie urmărit doar prin prisma sumelor acordate, ci și a controlului economic pe care aceste investiții îl pot genera. Cine sunt beneficiarii? Cine îi deține? Unde vor fi racordate bateriile? Ce putere vor avea în MW și ce capacitate reală de stocare în MWh? Ce procent din investiție este acoperit din bani europeni și ce avantaj comercial rămâne ulterior beneficiarului?

Aici trebuie păstrată o distincție importantă: faptul că o companie câștigă din exploatarea unei baterii nu este, în sine, o problemă. Investiția privată are nevoie de randament. Problema apare dacă finanțarea publică ajunge să consolideze poziții dominante sau să creeze avantaje disproporționate fără suficientă transparență și concurență.

Într-o piață volatilă, bateria este mai mult decât un echipament tehnic. Este un activ de arbitraj energetic: poate absorbi energie când prețul este mic și o poate livra când prețul crește. Cine controlează volume mari de stocare poate avea, în anumite momente, o influență economică importantă asupra modului în care energia ajunge în piață.

De aceea, interesul public nu se încheie în ziua în care grantul este aprobat.

Atunci începe.

Pentru fiecare proiect finanțat trebuie urmărite beneficiarul, acționariatul, capacitatea instalată, punctul de racordare, sursa echipamentelor, valoarea ajutorului public și modul în care activul va fi exploatat comercial.

Altfel, România riscă să construiască din bani europeni o infrastructură strategică fără să știe suficient de clar cine va controla una dintre cele mai importante verigi ale sistemului energetic de mâine.

România are nevoie de baterii. Întrebarea este de ce nu le avea deja

Ordinul nr. 915/2026 nu trebuie criticat pentru ceea ce face. Din contră, finanțarea capacităților de stocare este una dintre măsurile de care Sistemul Energetic Național are nevoie pentru a reduce dezechilibrele dintre orele cu producție mare din surse regenerabile și vârfurile de consum de seară.

Problema este întârzierea.

Bulgaria a început mai devreme, a atras bani, a contractat capacități și a intrat în 2026 cu peste 1.100 MW de stocare deja operaționali. România, în schimb, ajunge în august 2026 să lanseze o nouă schemă exact când lipsa stocării se vede cel mai clar în prețurile de seară, în dependența de importuri și în presiunea exercitată asupra industriei.

Aici se vede diferența dintre o politică preventivă și una reactivă. Prima construiește reziliență înainte de criză. A doua caută soluția după ce vulnerabilitatea a început deja să producă costuri.

Guvernul Bolojan nu este autorul întregului decalaj acumulat în ultimii ani, dar este executivul care îl administrează acum. Iar asta înseamnă că nu mai este suficient să constate corect problema. Trebuie să recupereze rapid întârzierea și să evite repetarea aceleiași situații.

Bateriile finanțate prin Ordinul nr. 915/2026 vor fi utile.

Dar nu pentru criza care a demonstrat deja cât costă lipsa lor.

Ele vor conta la următoarea.

Și tocmai de aceea rămâne întrebarea care închide întreaga anchetă: de ce România începe să construiască astăzi infrastructura pe care ar fi trebuit să o aibă ieri?