- Parlamentul prelungește comisia. Victimele așteaptă însă rezultate, nu calendare
- Statul a recunoscut gravitatea fenomenului. Acum trebuie să arate că știe să intervină
- România are legi. Proba reală este aplicarea lor în teren
- Comisia trebuie judecată după cifre, nu după nume
- România nu duce lipsă de comisii. Duce lipsă de protecție verificabilă
Parlamentul prelungește comisia. Victimele așteaptă însă rezultate, nu calendare
În Monitorul Oficial nr. 764 din 8 septembrie 2026 a fost publicată Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 2/8 septembrie 2026, prin care termenul de funcționare al Comisiei speciale comune „România fără violență domestică” este prelungit. Actul privește comisia înființată prin Hotărârea Parlamentului nr. 31/2025, dedicată legislației privind prevenirea, combaterea și sancționarea violenței domestice.
Potrivit informațiilor publice, activitatea comisiei este prelungită până la încheierea legislaturii 2024–2028. Așadar, Parlamentul nu mai discută despre o structură temporară de câteva luni, ci despre o comisie care va funcționa practic pe durata întregului mandat parlamentar.
La prima vedere, decizia pare justificată. Violența domestică nu este o problemă accidentală, ci un fenomen care cere legi mai bune, instituții mai rapide și mecanisme reale de protecție. Dar tocmai aici începe întrebarea incomodă: ce produce concret această comisie pentru victimă?
Pentru că o femeie amenințată, un copil martor la violență sau o persoană izolată de agresor nu trăiesc în calendarul Parlamentului. Trăiesc într-un risc imediat. Iar statul nu poate transforma protecția lor într-un proces lung, solemn și greu de măsurat.
Prelungirea comisiei nu este o victorie. Este o obligație prelungită.
Statul a recunoscut gravitatea fenomenului. Acum trebuie să arate că știe să intervină
Hotărârea Parlamentului nr. 31/2025, prin care a fost constituită comisia, pornește de la o constatare dură: amploarea violenței împotriva femeilor în România și obligația statului de a lua măsuri legislative, administrative și judiciare pentru protecția vieții și integrității persoanei. Documentul invocă date potrivit cărora 25,4% dintre femeile din România ar fi experimentat violență fizică din partea partenerului, iar aproape 49% dintre femeile care au avut vreodată un partener ar fi trecut prin cel puțin o formă de violență.
Aceste cifre nu pot fi tratate ca decor statistic pentru înființarea unei comisii. Ele sunt fotografia unui eșec instituțional prelungit. Dacă statul știe că fenomenul este atât de grav, atunci are obligația să arate unde se rupe lanțul protecției: la poliție, la instanță, la serviciile sociale, la primării, la lipsa adăposturilor, la monitorizarea agresorilor sau la aplicarea ordinelor de protecție.
În 2026, România a adoptat și Legea nr. 53 privind prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl precedă. Legea obligă organele de poliție, organele judiciare și instituțiile de medicină legală să colecteze date relevante pentru cunoașterea dimensiunii fenomenului, a riscului de femicid, a cauzelor omorurilor produse în contextul violenței domestice și a frecvenței condamnărilor.
Este un pas necesar. Dar nu ajunge ca statul să numere mai bine tragediile. Trebuie să le prevină.
România are legi. Proba reală este aplicarea lor în teren
Una dintre marile iluzii administrative ale României este că o lege nouă rezolvă automat o problemă veche. În domeniul violenței domestice, această iluzie poate costa vieți.
Prin Legea nr. 36/2026 au fost modificate Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice și Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecție. Printre noutăți se află obligația autorităților administrației publice locale de a contacta victima în termen de 3 zile de la emiterea ordinului de protecție, precum și la expirarea măsurilor de protecție, pentru exercitarea dreptului la informare. Legea mai prevede contactarea victimei cu cel puțin 14 zile înainte de expirarea ordinului, pentru informarea acesteia cu privire la posibilitatea solicitării prelungirii.
Pe hârtie, aceste prevederi sunt bune. În realitate, valoarea lor depinde de întrebări simple: câte primării contactează efectiv victimele? Cine verifică această obligație? Există personal pregătit? Există proceduri? Există bani în bugetele locale? Există rapoarte publice?
Legea nr. 217/2003 impune autorităților locale obligații concrete: servicii sociale, programe de prevenire, sprijin logistic și material, bugete pentru victime, cheltuieli cu certificate medico-legale și rapoarte anuale privind măsurile luate și banii cheltuiți.
Aici trebuie dusă ancheta. Nu la nivelul discursurilor parlamentare, ci în primării, DGASPC-uri, poliție și instanțe.
Dacă victima are ordin de protecție, dar nu are adăpost, consiliere, bani, sprijin juridic și reacție rapidă, atunci statul i-a dat o hârtie, nu protecție.
Comisia trebuie judecată după cifre, nu după nume
Potrivit comunicării publice, comisia a desfășurat activități de analiză, monitorizare și evaluare a fenomenului, a cadrului legislativ și a mecanismelor instituționale, prin dezbateri, consultări și audieri cu autorități publice, societate civilă, mediul academic și alte entități relevante. Tot documentul menționează examinarea unor inițiative legislative și adoptarea Legii nr. 53/2026 privind femicidul.
Este bine că există activitate. Dar activitatea nu trebuie confundată cu eficiența.
Pentru ca prelungirea până în 2028 să fie justificată, comisia trebuie să publice periodic indicatori clari: câte audieri a organizat, ce instituții au fost chemate, ce obligații legale nu sunt aplicate, câte ordine de protecție au fost încălcate, câte victime au fost contactate de autoritățile locale, câte adăposturi funcționează real, câte județe sunt sub nivelul minim de servicii și ce propuneri legislative rămân blocate.
ADOR și Intransigent trebuie să solicite Parlamentului raportul complet al activității comisiei, lista proiectelor analizate, amendamentele propuse, minutele audierilor, instituțiile participante, problemele semnalate de ONG-uri și obiectivele concrete pentru perioada prelungită.
Pentru că violența domestică nu se combate prin simpla existență a unei comisii. Se combate prin intervenție, date publice, finanțare, sancțiuni și răspundere.
Dacă Parlamentul cere încă doi ani pentru această comisie, atunci trebuie să accepte și control public încă doi ani.
România nu duce lipsă de comisii. Duce lipsă de protecție verificabilă
Prelungirea Comisiei „România fără violență domestică” poate fi utilă numai dacă marchează trecerea de la discurs la control. Statul are deja legi, ordine de protecție, obligații pentru autoritățile locale, reglementări privind colectarea datelor și un cadru nou pentru prevenirea femicidului.
Ce lipsește este proba că toate acestea funcționează la timp.
Victimele nu au nevoie de o nouă formulă instituțională care să sune bine în comunicate. Au nevoie ca poliția să reacționeze rapid, primăria să contacteze victima, serviciile sociale să ofere sprijin, instanța să decidă fără întârziere, iar agresorul să știe că încălcarea ordinului de protecție are consecințe imediate.
Aceasta este diferența dintre lege și protecție.
Pentru ADOR, subiectul trebuie urmărit ca dosar de drepturi fundamentale: dreptul la viață, integritate fizică și psihică, demnitate, protecție efectivă și acces real la sprijin instituțional.
Pentru Intransigent, întrebarea este simplă și dură:
dacă Parlamentul prelungește până în 2028 comisia „România fără violență domestică”, poate arăta câte victime au fost protejate mai bine datorită ei?
Până la acest răspuns, comisia rămâne o promisiune. Iar promisiunile nu opresc pumnii, amenințările și frica din casele în care statul ajunge, de prea multe ori, prea târziu.
