- Un copil aflat în pericol nu poate aștepta ca doi părinți aflați în conflict să se înțeleagă
- Problema reală: legea actuală lasă loc blocajului, dar proiectul nu poate fi scris pe emoție
- Avizele negative nu îngroapă ideea, ci obligă Parlamentul să o repare serios
- Copilul are nevoie de ajutor rapid, nu de un stat care se ascunde după conflictul dintre părinți
Un copil aflat în pericol nu poate aștepta ca doi părinți aflați în conflict să se înțeleagă
În Senat se află în lucru L476/2026, propunere legislativă pentru modificarea art. 46 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Inițiativa a fost înregistrată la Senat în 26 mai 2026 ca B338, prezentată Biroului permanent la 2 septembrie 2026 și trimisă pentru raport la Comisia pentru muncă, cu termen 15 septembrie. Termenul de adoptare tacită este 16 octombrie 2026.
Textul propune ca, în situația excepțională în care viața, sănătatea sau integritatea psihică a copilului sunt în pericol, psihologii să poată furniza consiliere psihologică ori psihoterapie strict necesare cu acordul unuia dintre părinți sau al reprezentantului legal, dacă măsura este în interesul superior al copilului.
Aici este miezul problemei: copilul nu este terenul de război al părinților. În divorțuri, conflicte familiale, violență domestică, bullying sau crize emoționale, refuzul unuia dintre părinți poate deveni o formă de control asupra copilului. Inițiatorii spun explicit că lipsa acordului ambilor părinți produce blocaje și poate lăsa copilul fără sprijin psihologic exact când are nevoie de el.
Statul are obligația constituțională, prin art. 49, să acorde copilului un regim special de protecție. Nu doar să constate suferința după ce se agravează.
Problema reală: legea actuală lasă loc blocajului, dar proiectul nu poate fi scris pe emoție
Expunerea de motive pleacă de la o realitate greu de contestat: mulți copii nu ajung la consiliere psihologică pentru că deciziile privind copilul sunt tratate ca fiind supuse acordului ambilor părinți. În practică, un părinte poate refuza consilierea din furie, răzbunare sau dorință de pedepsire, iar școala, ONG-ul sau psihologul evită intervenția de teamă să nu intre într-un conflict juridic.
Aceasta este partea corectă a proiectului. Copilul are drepturi proprii, nu este proprietatea emoțională a părinților. Principiul interesului superior al copilului, consacrat de Legea 272/2004, de Constituție și de Convenția ONU privind drepturile copilului, trebuie să producă efecte reale, nu să rămână formulă frumoasă în dosare.
Dar tocmai pentru că miza este mare, legea trebuie să fie impecabilă. Consiliul Legislativ a dat aviz negativ și a atras atenția că expunerea de motive nu conține o evaluare suficientă a impactului asupra drepturilor și libertăților fundamentale, așa cum cere Legea nr. 24/2000. A mai arătat că motivarea este generală, fără studii, cercetări sau evaluări statistice consistente.
Cu alte cuvinte, cauza este justă, dar statul riscă să o compromită printr-o lege neclară. Iar în materia drepturilor copilului, neclaritatea nu este detaliu tehnic. Este risc de abuz.
Avizele negative nu îngroapă ideea, ci obligă Parlamentul să o repare serios
Consiliul Economic și Social a dat, la rândul său, aviz nefavorabil. Interesant este că nu respinge principiul protejării copilului. Dimpotrivă, amintește că minorul are drepturi și nevoi distincte de cele ale părinților și că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze. Critica CES vizează însă riscul ca acordul unui singur părinte să afecteze dreptul la viață de familie și să mute asupra psihologului o decizie care, în caz de conflict grav, ar trebui tranșată de instanță sau de autoritățile de protecție a copilului.
Consiliul Legislativ semnalează aceeași problemă: formularea actuală este susceptibilă să încalce art. 1 alin. (5) din Constituție, privind calitatea legii, și art. 26, privind viața intimă, familială și privată, interpretat împreună cu art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Asta nu înseamnă că proiectul trebuie aruncat. Înseamnă că Parlamentul trebuie să facă ceea ce prea rar face: să repare precis. Să definească situația excepțională, să delimiteze consilierea de psihoterapie de durată, să prevadă obligația de informare a celuilalt părinte unde nu există risc, să introducă sesizarea DGASPC în cazuri grave și să lase instanței controlul final când conflictul devine abuz.
Copilul trebuie protejat. Dar protecția lui nu se face cu legi scrise aproximativ.
Copilul are nevoie de ajutor rapid, nu de un stat care se ascunde după conflictul dintre părinți
Pentru Intransigent și ADOR, L476/2026 merită urmărită atent. Este una dintre acele legi în care intenția bună poate produce efecte bune sau poate crea un nou front de conflict, în funcție de cât de exact este scris textul final.
Statul nu poate rămâne spectator când un copil aflat în pericol psihic este blocat de orgoliul, furia sau răzbunarea unui părinte. Dar nici nu poate lăsa o formulare largă să devină instrument prin care un părinte îl ocolește pe celălalt fără garanții.
Soluția corectă nu este respingerea cinică a proiectului, ci modificarea lui serioasă în comisii. Trebuie păstrat principiul intervenției rapide, dar completat cu criterii clare, documentare profesională, obligații de sesizare și control instituțional.
Adevărata întrebare nu este dacă părinții trebuie respectați. Trebuie. Întrebarea este ce face statul când unul dintre ei folosește autoritatea părintească împotriva copilului.
Copilul nu trebuie să piardă dreptul la ajutor psihologic doar pentru că adulții din jurul lui au transformat protecția într-un război.


























