La 15 ianuarie, România nu comemorează un simplu poet. România își aduce aminte de sine.
De limba sa. De fibra ei profundă. De gândirea care a precedat statul modern și l-a depășit.
Mihai Eminescu nu este o figură decorativă din manuale, ci una dintre puținele conștiințe care au modelat durabil spiritul românesc. A scris nu doar poezie, ci filozofie, jurnalism politic, critică socială. A fost incomod, radical, lucid. A fost ceea ce orice putere se teme: un om care gândește până la capăt.
La mai bine de un secol de la moartea lui Eminescu, România ajunge însă într-un moment paradoxal, adică în loc să-și apere valorile fondatoare, începe să le supună judecății birocratice a prezentului, prin legi care tratează cultura ca pe un risc, nu ca pe o temelie.
În acest context apare numele lui Silviu Vexler, nu ca personalitate culturală, nu ca reper intelectual, ci ca autor sau promotor al unui demers legislativ care, prin efectele sale, riscă să împingă opera eminesciană într-o zonă de suspiciune.
Diferența dintre cei doi nu este una de opinii. Este una de scară istorică.
Eminescu a trăit în sărăcie, a murit marginalizat, dar a lăsat un tezaur care a educat generații întregi. Limba română modernă îi datorează enorm: claritate, forță, profunzime. A fost studiat, tradus, analizat în universități din Europa și din lume.
Silviu Vexler, în schimb, va rămâne – indiferent de intenții – un nume de subsol legislativ, legat de o epocă în care Parlamentul a crezut că poate regla memoria culturală prin articole de lege.
Un poet creează sens.
Un politician îl administrează – sau îl restrânge.
Eminescu nu are nevoie de apărare. Opera lui a supraviețuit imperiilor, regimurilor, cenzurii, bolii și uitării forțate. Ce are nevoie, însă, societatea românească, este discernământ: să înțeleagă că valorile fundamentale nu se corectează prin filtre ideologice conjuncturale.
A-l judeca pe Mihai Eminescu cu instrumentele morale ale secolului XXI nu este doar o eroare de categorie.
Este o dovadă de analfabetism funcțional istoric.
A-l relativiza prin lege nu ține de progres.
Ține de micime culturală, de neputința de a înțelege că marile spirite nu se supun grilelor ideologice, ci le depășesc.
La 15 ianuarie nu asistăm la o comparație între oameni.
Asistăm la o sentință a timpului.
Unul a clădit o cultură și un popor în conștiință.
Altul a scris un text legislativ care va fi, inevitabil, uitat, modificat sau abrogat.
Eminescu rămâne.
Legile trec.
Iar istoria, spre deosebire de Parlament, nu negociază, nu explică și nu iartă.
- Ultimele
