de Eugen-Costin Cristescu | Intransigent
Primăria confirmă sponsorizarea, dar refuză documentele
Prin adresa transmisă la 24 noiembrie 2025, Primăria Ploiești a confirmat oficial că lucrările de refacere a marcajelor rutiere din zona Vasile Lupu – Carpați – Bulevardul Republicii au fost executate „prin sponsorizare” de către S.C. Industrie Mică S.A.
Din acel moment, lucrurile ar fi trebuit să fie simple: dacă administrația recunoaște existența unei sponsorizări care privește domeniul public, atunci documentele care o justifică trebuie puse la dispoziția publicului. Numai că exact aici începe opacitatea. Când i s-a cerut contractul de sponsorizare și actele aferente, Primăria a refuzat să le comunice, invocând confidențialitatea dintre părți.
Apare astfel o contradicție greu de apărat: instituția confirmă existența sponsorizării, dar ascunde actul în baza căruia aceasta a produs efecte asupra orașului. Cu alte cuvinte, Ploieștiul vede lucrarea, dar nu are voie să vadă hârtia. Iar când o primărie cere încredere, dar refuză transparența, suspiciunea nu mai este o reacție excesivă, ci una firească.
Solicitarea a vizat documente esențiale
Solicitarea formulată de redacția Intransigent nu a avut nimic excesiv sau interpretabil. În baza Legii 544/2001, au fost cerute documente esențiale pentru clarificarea unei intervenții realizate pe domeniul public: contractul de sponsorizare și anexele acestuia, valoarea lucrărilor, documentele de aprobare, procesul-verbal de recepție și identitatea persoanelor responsabile din cadrul Primăriei.
Sunt, de fapt, elementele minime care transformă o simplă afirmație administrativă într-un act verificabil și transparent. Fără aceste documente, orice invocare a unei „sponsorizări” rămâne la nivel declarativ, fără posibilitatea de a fi controlată sau confirmată din punct de vedere legal.
Cu toate acestea, până în prezent, Primăria Ploiești nu a comunicat niciunul dintre aceste documente. Lipsa răspunsului nu mai poate fi justificată prin proceduri interne sau întârzieri administrative, ci conturează o poziție clară: aceea de a refuza, în mod implicit, accesul la informații care privesc direct interesul public.
Refuzul contrazice legislația privind informațiile de interes public
Refuzul Primăriei Ploiești de a comunica documentele solicitate intră în contradicție directă cu legislația privind accesul la informațiile de interes public. Legea nr. 544/2001 este explicită: orice informație care privește activitatea unei autorități publice, inclusiv contractele pe care aceasta le încheie, are caracter public și trebuie pusă la dispoziția cetățenilor.
Mai mult, legea stabilește clar că excepțiile de la comunicare sunt strict și limitativ prevăzute. Acestea nu includ contractele care produc efecte asupra domeniului public, cu atât mai mult atunci când este vorba despre lucrări vizibile, realizate în beneficiul comunității.
Invocarea unor clauze de confidențialitate nu poate justifica refuzul. O astfel de clauză nu are forța juridică de a anula o obligație legală de transparență. În raport cu cetățeanul, legea prevalează asupra oricărei înțelegeri contractuale, iar o instituție publică nu poate transforma prin contract ceea ce este public într-o informație ascunsă.
Lucrări pe domeniul public fără transparență contractuală
Cazul deschide o serie de întrebări legitime, pe care administrația locală evită să le lămurească. În ce condiții a fost încheiat contractul de sponsorizare? Care este valoarea reală a lucrărilor executate? Cine a aprobat intervențiile asupra domeniului public și cine le-a recepționat? Există, în contrapartidă, obligații asumate de Primărie față de sponsor?
Sunt întrebări firești într-o societate în care actul administrativ trebuie să fie verificabil, nu acceptat pe încredere. Or, în lipsa documentelor, aceste aspecte nu pot fi nici confirmate, nici infirmate. Iar atunci când o autoritate publică refuză accesul la informațiile care ar putea clarifica situația, suspiciunea nu mai este o speculație, ci consecința directă a opacității instituționale.
Tăcere administrativă după solicitarea oficială
După formularea solicitării detaliate în data de 27 noiembrie 2025, Primăria Municipiului Ploiești nu a mai transmis niciun răspuns, deși termenul legal prevăzut de Legea nr. 544/2001 este de 10 zile lucrătoare. În mod normal, chiar și în situația în care informațiile nu pot fi comunicate integral, instituția are obligația de a răspunde motivat, de a indica temeiul legal al refuzului și, acolo unde este cazul, de a furniza parțial documentele solicitate.
În acest caz, însă, nu a existat niciun fel de reacție. Nici completare, nici clarificare, nici justificare. Lipsa totală a unui răspuns depășește sfera unei simple întârzieri administrative și intră în zona refuzului tacit, așa cum este acesta definit în practica și în legislația contenciosului administrativ.
Această tăcere instituțională nu este neutră. Ea produce efecte directe asupra dreptului la informație și transmite un semnal clar privind modul în care administrația înțelege să relaționeze cu cetățeanul: nu prin transparență și dialog, ci prin evitare și amânare. Într-un astfel de context, lipsa răspunsului devine ea însăși un răspuns — unul care indică nu imposibilitatea de a comunica informațiile, ci lipsa voinței de a o face.
Demersuri ulterioare
Demersurile nu s-au oprit la nivelul solicitărilor ignorate. Astăzi, 17 martie 2026, redacția Intransigent a formulat și depus o plângere prealabilă, adresată Mihai Polițeanu și tuturor consilierilor locali ai municipiului Ploiești, prin care solicită revocarea refuzului și comunicarea integrală a documentelor cerute.
Acest pas nu este unul simbolic, ci o etapă obligatorie în deschiderea acțiunii în contencios administrativ, menită să ofere administrației posibilitatea de a corecta o situație care, la acest moment, contravine evident obligațiilor legale de transparență.
Dincolo de proceduri, însă, rămâne realitatea de fond: modul în care administrația locală înțelege să gestioneze transparența ridică serioase semne de întrebare. Între declarațiile oficiale și accesul real la informații există o diferență greu de ignorat. Iar dacă transparența există doar la nivel declarativ, atunci ea riscă să devină exact ceea ce ironia clasică descrie atât de bine: sublimă, dar lipsește (aproape) cu desăvârșire, cum ar zice Nenea Iancu.
Acolo unde administrația ridică ziduri, Intransigent nu se oprește — sapă, documentează și expune, până când transparența nu mai poate fi evitată, ci devine inevitabilă.
