În politica ploieșteană, nimic nu moare cu adevărat. Nici ranchiuna, nici interesul, nici fotografia de grup. Totul doar se reambalează, se pudrează și se livrează publicului sub forma unei armonii de fațadă, ca la opereta ieftină jucată pe banii contribuabilului. Iar când în cadru apar Lucian Rădulescu, Raluca Dumitru și Mihai Polițeanu, nu mai privești o simplă poză. Privești un tablou viu al metamorfozei politice: dușmanul de ieri, partenerul de azi, iar între ei, nelipsita punte de legătură, doamna care pare să fi descoperit secretul ubicuității administrative.
La început de mandat, primarul presupus independent Mihai Polițeanu părea pornit ca un justițiar de sezon rece, după ce promitea, în campanie, să ne scape de clanuri și să îl scoată pe Sebastian Ghiță din lista cetănelilor de onoare. Acum avem ceva ce nici nu concepea atunci, recte reformă, tăieri, schimbări, sânge proaspăt, aer nou. În acel decor de revoluție cu iz de conferință de presă, Lucian Rădulescu părea unul dintre cei care urmau să fie evacuați din peisajul confortabil al administrației sportive. Numai că, vezi dumneata, care citești acest pamflet, politica locală nu e niciodată despre principii, ci despre temperatura relațiilor. Iar când se încălzește atmosfera, se topesc și amenințările, și promisiunile, și fermitatea de campanie. Unii ar zice că parandărătul ar fi de vină, dar eu nu îi cred…
Astăzi, ceea ce părea conflict pare tandrețe instituțională. Ceea ce ieri era incompatibilitate pare colaborare fertilă. Ceea ce mirosea a execuție administrativă miroase acum a parfum de coabitare. Un fel de iubire administrativ-politică, născută nu din convingeri, ci din acel etern instinct al puterii locale de a se lipi unde e convenabil, de a zâmbi unde ieri scrâșnea din dinți și de a poza senin acolo unde, în urmă cu puțin timp, pregătea securea.
Și la mijloc, ca într-un sandviș politic în care chiflele sunt orgoliile, iar umplutura este oportunitatea, tronează Raluca Dumitru. Doamna consilier local din partea acelei formațiuni care sună mai degrabă a experiment extraterestru decât a proiect politic serios – „Mișcarea, noi marțienii”. Un nume perfect, de altfel, pentru o apariție care pare coborâtă direct dintr-o galaxie în care gravitația instituțională nu funcționează după reguli omenești. Căci doamna Dumitru nu lipsește. Nici de lângă primar, nici din decor, nici din fotografie, nici din ecuație. Este, cum s-ar spune plastic, miezul din Fanta, adică prezentă, tulbure, dulceagă și imposibil de ignorat.
Oriunde merge primarul, hop și orbitarea. Oriunde se deschide un cadru, apare și constelația. Oriunde e nevoie de fundal, de ecou, de prezență, de zâmbet, de confirmare tacită că lucrurile se leagă într-un fel greu de explicat doctrinar, dar foarte ușor de observat vizual, acolo e și doamna consilier. Nu ca simplu martor. Nu ca element decorativ. Ci ca simbol viu al acelei politici în care proximitatea ține loc de ideologie, iar prezența repetată devine, fără să vrea, o formă de declarație publică.
Iar Lucian Rădulescu? Directorul CSM Ploiești pare, în acest peisaj, beneficiarul matur al unei minuni politico-administrative. Din zona în care putea fi împins afară, a ajuns în rama unei armonii aproape domestice. Un fel de reabilitare sentimentală la nivel de instituție. Nu știm dacă s-au spus cuvinte grele, dacă s-au îngropat topoare sau dacă totul s-a rezolvat la un pahar de realism bugetar, dar cert este că, în administrația noastră, memoria e scurtă, fotografia lungă, iar interesul are întotdeauna zoom bun.
Să nu ne grăbim, totuși, să vorbim despre reconciliere. În Ploiești, reconcilierea e prea nobilă pentru ce se vede. Aici e mai degrabă o coregrafie de putere, un dans al apropierilor convenabile, o horă discretă în care fiecare joacă după muzica momentului. Primarul presupus independent… de Ghiță și Coldea își poartă independența ca pe o insignă prinsă strâmb la rever, directorul CSM Ploiești își conservă poziția cu eleganța omului care a înțeles că în administrație nu supraviețuiește cel mai bun, ci cel mai adaptabil, iar consiliera-marțiană confirmă, prin simpla ei gravitație constantă, că unele alianțe nu trebuie anunțate. Ele doar se fotografiază.
Aceasta nu mai este o simplă poză. Este radiografia unei administrații care și-a schimbat repede sentimentele, dar nu și obiceiurile. Este dovada că în politica locală iubirea vine după amenințare, tandrețea după răcnete, iar principiile, săracele, rămân iar pe dinafară, ca niște rude nepoftite la nunta interesului.
Până la urmă, în Ploiești nu mai contează cine pe cine voia să dea afară. Contează cine cu cine apare în cadru. Restul e recuzită, praf de stele marțiene și suc politic cu pulpă groasă.
Acesta e un pamflet, poate prea fumos pentru cele trei persoanaje. Tratează-l ca atare!
