Într-un stat de drept, justiția nu poate deveni armă politică, iar instanțele supreme nu au dreptul să calce în picioare regulile fundamentale ale procesului echitabil pentru a înăbuși o hotărâre care le incomodează. Într-un stat abuziv, însă, exact asta se întâmplă: drepturile cetățenilor sunt sacrificate pe altarul intereselor de moment, iar curajul magistraților independenți devine o vină de neiertat. Astăzi, România este la răscruce: va alege să apere democrația sau va îngenunchea definitiv în fața dictaturii de castă? Cine tace, consimte. Cine luptă, rescrie istoria.
Curtea Constituțională – excedată de propriile atribuții
Examinând cu rigoarea bisturiului faptele juridice petrecute, Curtea de Apel Ploiești, prin judecătorul Alexandru Vasile, a demontat una dintre cele mai grave erori instituționale ale statului român postdecembrist: tentativa Curții Constituționale de a-și depăși atribuțiile fundamentale și de a interveni brutal în procesul electoral.
Într-un raționament solid și profund argumentat, instanța a stabilit fără echivoc că Hotărârea nr. 32/2024 a Curții Constituționale nu este o decizie de natură jurisdicțională cu caracter general obligatoriu, ci un act administrativ normativ, pasibil de control judiciar în contencios administrativ.
Mai mult, a fost dezvăluită absurditatea procedurii adoptate: Curtea Constituțională a acționat din oficiu, fără sesizare expresă și motivată, încălcând flagrant Constituția și Legea nr. 47/1992, arogându-și o prerogativă care nu îi aparține. Este o deviere de la statul de drept care, într-o democrație funcțională, nu ar fi trebuit să rămână nesancționată nici măcar o clipă. Alexandru Vasile a fost vocea rarefiată a legalității într-un pustiu de tăceri vinovate.
Încălcări grave ale dreptului de vot și ale suveranității naționale
Sentința nr. 135/2025 nu este doar o lecție de drept constituțional, ci și un strigăt în apărarea suveranității populare.
Curtea a constatat explicit ceea ce mulți se temeau să rostească: că Hotărârea Curții Constituționale a produs o mutilare a dreptului de vot garantat de Constituție, anulând voința exprimată de cetățeni și instituind un regim de provizorat neconstituțional.
Nu doar procedura electorală a fost sacrificată, ci însăși suveranitatea națională, substituită arbitrar de voința unei instanțe care, în loc să vegheze la corectitudinea jocului democratic, a devenit jucător, arbitru și suveran deopotrivă.
România a fost proiectată în zona gri a crizelor de reprezentativitate, cu consecințe dramatice asupra funcționării statului și asupra imaginii sale internaționale. Prin hotărârea sa, Alexandru Vasile reînnoadă firul rupt al democrației.
Un exemplu de curaj judiciar în fața presiunii instituționale
În fața unei presiuni cum puțini ar fi suportat, într-o atmosferă încărcată de suspiciuni și intimidări subtile, judecătorul Alexandru Vasile a ales să respecte doar Constituția și legea.
În mai puțin de 24 de ore, acesta nu doar că a pronunțat o hotărâre de o importanță istorică, ci a și motivat-o exemplar, demonstrând o luciditate și o forță interioară rar întâlnite într-o magistratură de multe ori obosită sau intimidată de forțele conjuncturale.
Într-o epocă în care curajul judiciar tinde să devină excepție, nu regulă, Alexandru Vasile și-a înscris numele între puținii care înțeleg că justiția nu înseamnă a te supune intereselor vremelnice, ci a te ridica deasupra lor în apărarea principiilor fundamentale.
Este dovada că, atunci când un magistrat alege să aplice legea cu adevărat, nici o forță exterioară nu-i poate întina verticalitatea.
CSM și ÎCCJ – pe contrasensul democrației?
Și totuși, în loc să apere cu hotărâre independența judecătorului Alexandru Vasile, Consiliul Superior al Magistraturii a ales calea sesizării Inspecției Judiciare, ca un gest de obediență față de presiunile politice, și nu de respect pentru principiile statului de drept.
Într-un ritm suspect de rapid, un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție a judecat recursul într-un simulacru de procedură contradictorie, fără a asigura părții interesate dreptul efectiv de apărare.
Această atitudine nu poate fi înțeleasă decât ca o încercare disperată de a repara în favoarea intereselor politice o situație pe care legea, Constituția și dreptatea reală o înclinau în favoarea cetățeanului.
A proceda astfel înseamnă a așeza justiția pe contrasensul democrației, într-o cursă periculoasă către pierderea definitivă a încrederii publicului în instituțiile care ar trebui să vegheze la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Abuzul procedural comis de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului
În baza regulilor Codului de procedură civilă, actele ÎCCJ desfășurate în data de 25 aprilie 2025 în dosarul privind suspendarea Hotărârii Curții Constituționale au constituit un grav abuz procedural, prin mai multe încălcări fundamentale ale principiilor procesuale obligatorii:
- Încălcarea termenului de motivare și depunere a recursului
Potrivit art. 426 alin. (5) și art. 430 Cod procedură civilă, termenul pentru formularea și motivarea recursului este de 5 zile de la pronunțarea hotărârii sau de la comunicarea acesteia. În speță, deși hotărârea a fost pronunțată pe 24 aprilie 2025 și motivată în mod excepțional în aceeași zi, dreptul părților de a formula căi de atac și de a depune cereri incidente nu era expirat la momentul în care ÎCCJ a judecat recursul. Procedând la judecarea recursului înainte de expirarea acestui termen, ÎCCJ a lipsit părțile de dreptul efectiv de a valorifica mijloacele procesuale prevăzute de lege. - Încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare
Conform art. 14, art. 16 și art. 17 Cod de procedură civilă, părțile au dreptul la un proces contradictoriu, fiind obligate să fie legal citate și să li se dea posibilitatea efectivă de a participa la dezbateri.
Gheorghița Popescu, intimata în recurs, nu a fost legal citată și nu a avut posibilitatea reală să formuleze apărări, să depună concluzii scrise sau orale. Practic, dreptul său fundamental la apărare a fost suprimat, în disprețul normelor interne și al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. - Încălcarea dreptului la o soluție motivată
În conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, orice hotărâre trebuie să cuprindă „considerentele pentru care instanța a respins sau a admis cererile părților.”
Judecata accelerată a recursului, în lipsa dezbaterilor și fără administrarea corespunzătoare a probelor și a apărărilor, a compromis însăși structura logică a actului jurisdicțional, afectând atât motivarea, cât și legitimitatea soluției. - Încălcarea dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial
Normele art. 6 CEDO și ale art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale. Prin graba suspectă cu care a procedat la judecarea recursului, ÎCCJ a transmis, dincolo de orice aparență rezonabilă, imaginea unei instanțe influențate de factori externi de presiune, pierzând neutralitatea obligatorie.
Înalta Curte de Casație și Justiție nu doar că a comis erori procedurale, ci a arătat dispreț pentru însăși esența justiției ca serviciu public de garantare a drepturilor fundamentale.
Ceea ce trebuia să fie o analiză obiectivă a legalității recursului s-a transformat într-un exercițiu de obediență instituțională, menit să șteargă rapid o hotărâre incomodă pentru sistemul politic.
Acest tip de comportament nu doar că afectează cauza concretă, dar subminează pe termen lung încrederea publicului în echitatea actului de justiție.
Verdict Intransigent:
Astăzi, mai mult ca oricând, România are nevoie de judecători care să nu se teamă să pronunțe adevărul acolo unde minciuna a fost transformată în politică de stat.
Sentința nr. 135/24.04.2025 nu este doar o hotărâre judecătorească: este un act de reparație morală și juridică într-un moment în care prea mulți au ales compromisul, tăcerea sau obediența.
Alexandru Vasile nu a salvat doar legalitatea unui proces electoral – a salvat demnitatea unei profesii asediate din toate părțile.
Astăzi, în fața abuzurilor, avem dovada că un singur magistrat, dacă este loial legii conștiinței sale, poate să oprească derapajul unui întreg sistem.
Este o lecție pe care România trebuie să și-o însușească și o speranță că statul de drept încă mai are șanse să renască din cenușa dezamăgirilor noastre.
Dar tocmai această verticalitate a declanșat tăvălugul represiv orchestrat de Consiliul Superior al Magistraturii.
În loc să apere independența judecătorului, CSM a devenit vârful de lance al represiunii, preferând să pedepsească îndrăzneala de a spune adevărul în loc să apere legea.
Astfel, în loc de protecție, Alexandru Vasile s-a trezit ținta unei vânători instituționale fără precedent, semn că atunci când adevărul răsună prea tare, sistemul surd la dreptate răspunde cu forța brută a intimidării.
Este un semnal de alarmă că nu doar un magistrat este în joc, ci însăși libertatea noastră de a crede că justiția mai poate fi ultima redută împotriva tiraniei.
