Curtea Constituțională a fost creată pentru a fi gardianul suprem al legii fundamentale, un arbitru neutru între ramurile puterii și protector al drepturilor cetățenești. Dar în decembrie 2024, CCR a ales un drum periculos: acela de a interveni direct în procesul electoral, fără sesizare, fără contradictorialitate, fără transparență. Prin Hotărârea nr. 32/2024, Curtea nu doar că a suspendat un scrutin prezidențial, ci a făcut-o invocând o „siguranță constituțională” nedovedită, într-un vid de legitimitate.
În absența unei cereri concrete sau a unei amenințări clare la adresa ordinii constituționale, intervenția CCR seamănă mai degrabă cu un act de forță decât cu o decizie jurisdicțională. Dacă o instanță obișnuită ar face asta, ar fi acuzată de abuz. Când o face CCR, e numit „act constituțional suprem”? Nu, este un semnal de alarmă pentru statul de drept.
Când o voce se ridică din mulțime și spune „Ajunge!”
Gheorghița Popescu nu este politician, nu este activist profesionist, nu are în spate un partid sau o platformă publică. Are, în schimb, conștiință. Iar acest lucru este suficient pentru a declanșa o luptă juridică cu miză națională. Chemarea în judecată a CCR nu este o simplă acțiune în instanță – este o formă de rezistență democratică.
Fiecare articol invocat de Popescu în cererea sa reflectă o durere: pierderea unui drept, o ilegalitate ignorată, un gest autoritar mascat sub mantia „protecției constituționale”. Și poate cea mai puternică armă pe care o aduce în această luptă este coerența juridică a demersului său, care obligă orice judecător cu respect față de lege să reflecteze.
De la arbitru la jucător – când Curtea devine actor politic
Rolul CCR este acela de a spune dacă legile respectă Constituția, nu de a le înlocui. Iar când o Curte anulează alegeri fără să i se ceară și fără să aibă o procedură contradictorie, nu mai este o instanță constituțională. Este o entitate legislativă de facto. În speța analizată, CCR și-a asumat nu doar o decizie, ci întregul control al calendarului democratic.
În mod ironic, exact instituția menită să limiteze abuzurile celorlalte puteri, a comis un abuz de putere. Nu pentru că a decis, ci pentru că a decis singură, fără părți, fără probe, fără apărare. În drept, asta nu se numește jurisdicție. Se numește autoritarism mascat.
Dreptul de vot – nu o procedură, ci un pact sacru între cetățean și stat
În litera și spiritul legii contenciosului administrativ, o cerere de suspendare trebuie să îndeplinească două condiții: să existe un caz bine justificat și o pagubă iminentă. În acest caz, ambele sunt evidente. Nu vorbim despre o pagubă materială, ci despre ceva mai profund: anularea votului deja exprimat, distrugerea unui proces democratic în plină desfășurare.
Cazul Popescu este mai mult decât justificat: este imperativ. Paguba nu e doar iminentă – s-a produs deja. Turul al doilea nu a mai avut loc. Drepturile garantate de Constituție, de CEDO, de Carta UE au fost amputate într-un mod care nu are precedent în istoria post-decembristă a României. Dacă acest caz nu e bine justificat, atunci ce altul ar putea fi?
Judecătorul Vasile Alexandru și momentul de adevăr
Instanța care va decide asupra suspendării hotărârii CCR are acum una dintre cele mai dificile misiuni postdecembriste. Să aleagă între formalismul juridic – atât de confortabil și adesea folosit ca scut – și spiritul democrației, care cere curaj, rațiune și asumare.
Judecătorul nu decide doar pentru Popescu. Decide pentru România. Va consfinți precedentul tăcerii în fața autorității, sau va reafirma că, în acest stat, nicio instituție nu e deasupra voinței populare? Verdictul său va deveni, într-un fel sau altul, istorie.
CSM și Parchetul: Apărătorii ordinii constituționale sau gardieni ai statu quo-ului?
Eseu: Când instituțiile menite să protejeze justiția reacționează la o decizie care provoacă sistemul
Decizia Curții de Apel Ploiești de a suspenda și anula Hotărârea CCR nr. 32/2024 a generat reacții imediate din partea principalelor instituții ale sistemului judiciar. Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a sesizat Inspecția Judiciară pentru a verifica posibila abatere disciplinară a judecătorului care a pronunțat hotărârea , iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs împotriva deciziei .
“Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a sesizat, joi seară, Inspecției Judiciare pentru a verifica o posibilă abatere disciplinară a magistratului de la Curtea de Apel Ploiești care a suspendat hotărârea Curții Constituționale privind anularea alegerilor prezidențiale din 2024” – comunicatul CSM
CSM, garantul independenței justiției, a ales să investigheze un judecător pentru o decizie care, deși controversată, a fost luată în exercitarea funcției sale. Această reacție ridică întrebări despre echilibrul delicat dintre responsabilitatea judecătorilor și libertatea lor de a interpreta legea. Este esențial ca judecătorii să poată lua decizii fără teama de represalii, atâta timp cât acționează în conformitate cu legea și conștiința lor profesională.
Parchetul, pe de altă parte, a acționat prompt pentru a contesta decizia instanței, susținând că hotărârile CCR sunt definitive și nu pot fi suspendate sau anulate de instanțele judecătorești. Această poziție reflectă o interpretare strictă a ierarhiei juridice și a rolului Curții Constituționale în sistemul legal românesc.
Aceste reacții instituționale evidențiază tensiunile existente în sistemul judiciar românesc și provocările legate de interpretarea și aplicarea legii în situații excepționale. Ele subliniază necesitatea unui dialog deschis și constructiv între instituțiile statului pentru a asigura respectarea principiilor democratice și a statului de drept.
În acest context, cazul Gheorghița Popescu devine un simbol al luptei pentru clarificarea limitelor și responsabilităților instituțiilor în protejarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Este un moment de reflecție asupra modului în care justiția poate și trebuie să răspundă provocărilor unei democrații în evoluție.
De la anulare la resetare – cum oficializează Guvernul o decizie care suspendă votul
Într-o democrație funcțională, dreptul la vot este sacrosanct, iar orice atingere adusă acestuia ar trebui să fie însoțită de o justificare solidă, transparentă și legală. Cu toate acestea, în România începutului de an 2025, observăm o normalizare periculoasă a excepției, o adaptare administrativă la o decizie constituțională care, în loc să protejeze drepturile fundamentale, pare să le fi golit de conținut.
Pe 16 ianuarie 2025, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 4/2025, prin care a stabilit 4 mai 2025 ca nouă dată pentru alegerile prezidențiale. Actul este fundamentat pe Nota de Fundamentare care recunoaște efectele Hotărârii Curții Constituționale nr. 32/2024, ce a anulat, în întregime, procesul electoral desfășurat în 2024 – inclusiv voturile deja exprimate în turul al doilea.
Guvernul consfințește anularea votului deja exprimat
Documentul guvernamental preia integral retorica Curții, fără nicio rezervă:
„Efectul prezentei hotărâri vizează toate operațiunile electorale… inclusiv voturile deja exercitate în cadrul celui de-al doilea tur de scrutin.”
Această frază, aparent tehnică, înseamnă anularea expresei voințe a milioane de cetățeni, fără ca ei să fi fost consultați, informați sau apărați printr-o procedură judiciară.
Suveranitatea poporului înlocuită cu formalism instituțional
Guvernul nu contestă – nici măcar simbolic – caracterul neobișnuit și controversat al deciziei CCR. Dimpotrivă, se conformează mecanic, asumând că anularea unui vot deja exprimat este perfect compatibilă cu Constituția, cu toate că aceasta afirmă clar (art. 2):
„Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.”
Prin această tăcere complice, puterea executivă validează o reinterpretare periculoasă a suveranității, în care voința poporului este supusă discreției instituțiilor, și nu invers.
Se ignoră întrebarea esențială: a avut CCR competența de a anula alegerile?
Nota de Fundamentare nu analizează, nici măcar minimal, temeiul constituțional al deciziei CCR. Se invocă art. 146 lit. f) din Constituție – adică atribuția CCR de a „veghea la respectarea procedurilor pentru alegerea Președintelui” – dar nu se explică de ce această atribuție ar permite anularea întregului proces electoral și nici de ce ar justifica o hotărâre de tip administrativ, fără procedură contradictorie.
Prin urmare, Guvernul preia o decizie controversată, fără a o trece prin filtrul legalității sau oportunității democratice, și o transformă în politică publică. Această obediență instituțională – într-o chestiune care privește direct cetățeanul – poate crea un precedent în care votul popular devine revocabil, după bunul plac al autorităților.
Concluzie: De la legalitate la docilitate instituțională
Capitolul reflectă o realitate tulburătoare: în loc să protejeze dreptul cetățenilor de a vota, Guvernul a devenit vectorul unei hotărâri care îl anulează. Fără dezbatere publică, fără consultare cu societatea civilă, fără apel la valori constituționale.
În locul unei atitudini de apărare a suveranității populare, asistăm la o docilitate tehnocrată, care ignoră faptul că orice act normativ care consfințește o anulare a voinței populare deja exprimate intră în coliziune directă cu valorile fundamentale ale unei democrații autentice.
