de Eugen-Costin Cristescu, jurnalist Intransigent
Un stat în întârziere: când solidaritatea devine penalizabilă
România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, și-a asumat obligația fermă de a contribui financiar la Instrumentul European pentru Pace (EPF) – un fond strategic care alimentează reziliența militară a Ucrainei în fața agresiunii rusești. Suma ce revine țării noastre pentru acest exercițiu de solidaritate nu este una simbolică: 18,6 milioane de euro, echivalentul a 93,1 milioane de lei din bugetul național. Și totuși, deși angajamentul este ferm și cunoscut, transferul efectiv întârzie. Grav este că întârzie nu din lipsă de fonduri, ci din cauza unei boli cronice a statului român: birocrația paralizantă.
Este o realitate de necontestat că România nu poate negocia aceste sume – ele nu sunt opționale, nu sunt donații arbitrare și nici exerciții de imagine. Sunt plăți obligatorii, stabilite în baza deciziilor Consiliului Uniunii Europene, în virtutea apartenenței noastre la un club al statelor care nu își permit luxul indiferenței. Plata către EPF este o verigă într-un lanț de garanții de securitate colectivă, iar întârzierile noastre nu afectează doar Ucraina, ci și credibilitatea României ca stat european matur.
Ceea ce ar fi trebuit să fie un gest firesc de solidaritate se transformă într-o rușinoasă amânare administrativă, cu implicații financiare directe. Începând cu 13 mai 2025, România riscă să plătească penalități de 3.181 de euro pe zi pentru această întârziere. Iar nota de plată nu va fi doar financiară. Vom plăti și în imagine, în influență, în capacitatea de a fi ascultați când cerem ceva la rândul nostru în consiliile europene.
În loc să acționeze cu anticipare, executivul român a apelat – tardiv – la Fondul de Rezervă al Guvernului, un mecanism care, în teorie, ar trebui să răspundă urgent situațiilor excepționale. Doar că nu banii lipsesc, ci curajul decizional. Schimbările guvernamentale și eternul lanț al aprobărilor interministeriale funcționează ca frâne instituționale într-un context geopolitic care cere viteză, claritate și responsabilitate.
Această incapacitate de a livra la timp o obligație clară și asumată dovedește că România nu suferă de lipsă de resurse, ci de o lipsă de guvernare eficientă. Suntem, din păcate, țara care întârzie și când nu are voie să întârzie. Țara care promite în fața aliaților, dar se poticnește în propria-i birocrație.
Iar dacă mâine un alt stat partener ar întârzia cu plata cotizației pentru susținerea unui interes comun în care România este direct vizată, am fi primii care am cere explicații. Deocamdată, însă, rămânem în ipostaza rușinoasă de rău-platnic european, într-un moment în care loialitatea, predictibilitatea și solidaritatea nu mai sunt simple valori declarative, ci obligații strategice în fața unui război real.
Penalități europene pentru un stat care se împiedică de propriul pas
La 13 mai 2025 a fost declanșat un cronometru care ticăie nu doar în euro, ci și în credibilitate. De la acea dată, România riscă să plătească 3.181 de euro pe zi pentru o simplă întârziere: plata unei contribuții stabilite, știute, asumate – către Instrumentul European pentru Pace (EPF). Și nu, nu este vorba despre un gest de generozitate. Este vorba despre o obligație contractuală între state membre, iar România, în ciuda aparentei solidarități afișate pe toate canalele oficiale, nu și-a respectat-o la timp.
Motivul? Cât se poate de autohton: schimbări de guvern și proceduri administrative care înoată în birocrația tipică a statului român. Când responsabilitatea colectivă cere acțiune rapidă și eficientă, România răspunde cu hârtii întârziate, semnături plimbate între ministere și o confuzie instituțională demnă de un scenariu tragicomic.
Da, Guvernul a aprobat între timp alocarea banilor din Fondul de Rezervă, semn că problema era cunoscută și asumabilă. Dar aprobarea este doar o parte din drum – drumul banilor către Bruxelles nu a fost parcurs. În limbaj european, această întârziere echivalează cu lipsă de seriozitate. Iar în limbaj financiar – cu o pierdere de bani în fiecare zi care trece.
Este cu atât mai frustrant cu cât România nu stă deoparte în sprijinul acordat Ucrainei. A deschis granițele, a oferit asistență medicală, a găzduit refugiați și a investit în logistica unui ajutor umanitar masiv. În multe privințe, am fost și suntem un partener cheie în flancul estic al Europei. Dar dincolo de aceste fapte punctuale, impresia generală este una de improvizație și lipsă de direcție.
În contextul unui conflict prelungit, în care fiecare stat contribuie nu doar cu resurse, ci și cu imagine și consecvență, România pare un actor care se încurcă în propriul decor. Plătim pentru pace, dar o facem dezorganizat. Ne declarăm alături de aliați, dar livrăm cu întârziere. Avem resursele, avem decizia politică, dar nu avem ritmul, nu avem rigoarea și nu avem clar cine răspunde.
Cine răspunde, așadar, pentru penalitățile care se adună zilnic? Cine răspunde pentru faptul că un gest de solidaritate s-a transformat într-un semn de neseriozitate? Și, mai ales, de ce se repetă acest model, în care România pare întotdeauna să ajungă cu un pas în urmă, chiar și atunci când a fost invitată în linia întâi?
Un partener adevărat nu e doar cel care spune „Da, ajutăm.” Este cel care o face la timp, cu rigoare, fără bâlbâieli. Iar Europa nu are timp de explicații birocratice. Europa se bazează pe fapte. România, din păcate, se împiedică tot mai des de propriile intenții bune.
Bani europeni pentru refugiați, dar nota de plată vine tot la bugetul național
România, în mod oficial, este unul dintre pilonii regionali ai solidarității europene față de refugiații ucraineni. Cu fiecare declarație de la Bruxelles sau de pe scena națională, aflăm că țara noastră gestionează fonduri europene consistente – în special prin programul FAMI – OS2, dedicat azilului, migrației și integrării. La o primă privire, totul pare exemplar: România este nu doar gazdă, ci și administrator responsabil al unei părți din cele 17 miliarde de euro realocate de Uniunea Europeană din fondurile de coeziune și redresare post-pandemie.
În realitate, însă, între gestiunea fondurilor și eficiența în implementare este o distanță greu de acoperit. Proiecte precum „Tranziția de la asistență de urgență la incluziune socială” sună impecabil în conferințe de presă și pe hârtie. Dar în practică, ele se traduc prin cheltuieli suplimentare pentru autoritățile locale, uneori imposibil de susținut în paralel cu problemele deja cronice ale comunităților românești. Când primăriile din orașe mari se zbat să plătească facturile, să mențină spitalele funcționale și să nu închidă școli, presiunea suplimentară adusă de integrarea refugiaților începe să doară.
Asistență medicală, locuințe, acces la educație, sprijin psihologic, cursuri de limbă, asistență socială, locuri în grădinițe – toate aceste facilități trebuie, dincolo de finanțările europene, susținute din infrastructura existentă, care era deja în suferință. Iar când acea infrastructură se rupe, nu o simte Bruxelles-ul, ci cetățeanul român de rând.
Mai grav este că în multe cazuri, autoritățile nu sunt capabile să ofere aceleași drepturi propriilor cetățeni. Există familii întregi de români care trăiesc în condiții insalubre, fără sprijin real din partea statului. Există copii români care abandonează școala din lipsă de rechizite sau transport. Și există bătrâni care, după o viață de muncă, nu-și permit nici tratamentele de bază. În acest context, oferirea de facilități extinse pentru refugiați devine un subiect sensibil, care naște întrebări incomode și inevitabile: Cum putem susține pe alții, când nu reușim să ne susținem pe noi?
Întrebarea nu este una cinică și nici xenofobă. Este una legitimă, într-un stat în care solidaritatea pare să funcționeze mai bine cu străinii decât cu propriii cetățeni.
Protecție generoasă, comunicare deficitară: când statul uită să-și explice solidaritatea
La 1 iulie 2024, România a pus în aplicare Ordonanța de Urgență 96/2024, modificată ulterior prin OUG 15/2025, prin care a fost instituit un pachet extins de sprijin pentru refugiații ucraineni. Sumele sunt clare: 750 RON/lună pentru persoanele singure, 2.000 RON/lună pentru familii, timp de trei luni, plus 500–1.500 RON/lună pentru cei cazați în centre guvernamentale. După această perioadă, beneficiarii pot aplica pentru venitul minim de incluziune, conform Legii 196/2016, iar protecția temporară a fost prelungită până în martie 2027, cu drept de circulație în Schengen.
Pe hârtie, sistemul pare impecabil. În realitate, este unul dintre cele mai dezechilibrate regimuri de protecție socială din Europa de Est, pentru că în timp ce refugiații beneficiază de un cadru extins și bine reglementat, cetățenii români aflați în sărăcie extremă rămân în continuare invizibili pentru autorități.
Ajutoarele acordate refugiaților sunt generoase, dar nu asta e problema. Problema este că nu există o politică echilibrată de comunicare și compensare. Nu s-a explicat niciodată clar, la nivel guvernamental, de ce refugiatul beneficiază de aceste sume, ce surse le finanțează, cât este contribuție europeană și cât este efort național. Nimeni nu s-a obosit să spună cetățeanului din Ploiești, Vaslui sau Dorohoi că solidaritatea față de victimele unui război nu este opțională, dar că nici neglijarea propriului popor nu este acceptabilă.
Românii care trăiesc cu 600 de lei pe lună nu mai pot fi ignorați. Familiile cu trei copii care trăiesc din ajutor social, dar nu primesc nici măcar sprijin pentru chirie sau tratamente medicale, nu pot fi tratate cu dispreț birocratic, în timp ce refugiaților li se oferă un parcurs social complet și structurat. Realitatea bate declarațiile. România are peste 1,2 milioane de persoane aflate în pragul sărăciei, iar pentru ei, statul român nu a construit un mecanism de sprijin la fel de coerent cum a făcut-o pentru ucraineni.
Este drept că suntem parte a unei construcții europene, că ne supunem normelor și că avem obligații internaționale. Dar tocmai această apartenență la valorile occidentale ne cere transparență, echitate și responsabilitate față de propriii cetățeni. Nu poți cere înțelegere unui popor sărăcit fără să-i explici unde merg banii, de ce merg acolo și cum anume vor fi și el, și vecinul lui, sprijiniți.
Statul român a adoptat o strategie de tăcere și simulare a normalității. A publicat ordonanțele în Monitorul Oficial, a transmis câteva comunicate reci și impersonale, dar a evitat confruntarea sinceră cu realitatea socială: aceea că sistemul nostru de asistență este profund inegal și, pe alocuri, discriminatoriu în favoarea celor care fug de război, în detrimentul celor care fug de propria viață, în țara lor.
În acest context, nu trebuie să ne mire că apare tensiune socială, frustrare, revoltă mută sau chiar xenofobie latentă. Nu pentru că românii nu ar fi solidari – au demonstrat, mai ales în primele luni de conflict, o omenie rar întâlnită. Ci pentru că nu mai pot suporta să fie mereu ultimii pe lista de priorități a propriului guvern.
Dacă România vrea să fie cu adevărat europeană, nu e suficient să îndeplinească regulamentele UE. Trebuie să-și asculte cetățenii, să-i trateze cu demnitate și să le explice deciziile care îi afectează direct. Iar dacă nu poate să-i ajute pe toți în mod egal, măcar să nu-i lase să creadă că au fost uitați de tot.
O realitate pe care guvernul se ferește să o spună cu voce tare
România plătește pentru a fi stat european – și este firesc să o facă. Apartenența la Uniunea Europeană presupune drepturi, dar și obligații. Presupune solidaritate, dar și costuri. Din păcate, ceea ce lipsește grav din această ecuație este exact elementul care ar trebui să fie reflexul oricărei guvernări democratice: asumarea publică și comunicarea onestă.
Autoritățile noastre nu explică. Nu traduc cifrele în înțelesuri pentru oameni. Nu răspund întrebărilor legitime care se înalță tot mai sonor în spațiul public. Nu spun, de exemplu, cât ne costă concret solidaritatea cu Ucraina – nu doar în sume brute, ci în eforturi administrative, sociale, politice. Nu spun câți bani europeni intră efectiv în România pentru gestionarea crizei refugiaților și câți dintre acești bani se pierd prin birocrație, incompetență sau lipsă de absorbție.
Dar, mai ales, guvernul refuză să lămurească cine sunt adevărații beneficiari ai acestor sume. Sunt românii? Sunt ucrainenii? Sunt ONG-urile de tranzit? Sunt autoritățile locale împinse să se descurce cu ce au? Răspunsul rămâne învăluit într-o tăcere vinovată, căreia i se adaugă formule sterile și repetitive în fiecare conferință de presă: „România își respectă angajamentele internaționale.” Da, dar la ce preț? Și pentru cine?
O altă întrebare esențială rămâne suspendată, de parcă n-ar merita un răspuns serios: care este impactul real, pe termen lung, al integrării refugiaților ucraineni în sistemele sociale românești? Vor deveni parte din economia națională? Vor rămâne în România și vor munci aici? Sau vom construi politici pe termen scurt pentru o problemă care deja s-a cronicizat?
Tăcerea guvernului este nu doar o strategie politică, ci o formă de lașitate instituțională. Evitarea acestor discuții riscă să transforme un efort legitim de solidaritate într-un motiv de fractură socială. Când oamenii nu înțeleg de ce le este cerut sacrificiul, când văd că propriii lor copii nu au acces la tratamente sau la locuințe decente, dar aud de ajutoare și protecție completă pentru alții, se naște resentimentul.
România este, în prezent, pe o muchie periculoasă între solidaritate și auto-abandon. În lipsa unei comunicări sincere, în lipsa unei strategii de echilibrare între sprijinul acordat refugiaților și sprijinul acordat cetățenilor români, guvernul riscă să alimenteze un climat de nemulțumire profundă. O societate care nu este informată este o societate care se radicalizează. Iar dublul standard – perceput sau real – este un combustibil perfect pentru populismul politic și ura colectivă.
Nu trebuie să alegem între a fi europeni și a fi români. Putem fi amândouă. Dar pentru asta, e nevoie de curajul de a spune adevărul, chiar când adevărul incomodează. Un stat democratic nu fuge de răspunsuri. Un stat democratic explică, consultă, echilibrează. România, însă, pare să fi uitat această lecție elementară a guvernării responsabile.
România între NATO, UE și… propriii cetățeni uitați
România nu trebuie să aleagă între loialitatea față de NATO, angajamentele europene și responsabilitatea față de propriii cetățeni. Toate trei sunt fațete ale aceluiași contract social care ține în picioare o națiune modernă. Sprijinul pentru Ucraina este justificat, necesar, legitim. Este o datorie istorică și strategică să rămânem aliniați valorilor democratice ale Occidentului, să apărăm frontierele europene și să contribuim la stabilitatea regională.
Dar această solidaritate externă nu poate veni la pachet cu nepăsare internă. Nu poate fi invocată ca paravan pentru abandonarea unor responsabilități esențiale față de români – cei care muncesc, plătesc taxe și se uită neputincioși cum statul lor devine tot mai străin de ei.
Nu poți cere sacrificiu fără explicație. Nu poți cere răbdare de la un popor care trăiește în sărăcie și nesiguranță, fără să-i oferi în schimb respectul de a-i spune adevărul. Solidaritatea, impusă prin ordonanțe de urgență și conferințe tehnocrate, fără o minimă consultare democratică, nu este solidaritate – este decret. Iar decretul naște resentiment, mai ales acolo unde statul e deja absent din viețile oamenilor.
În numele solidarității, România alocă zeci de milioane de euro pentru sprijin internațional, dar tolerează ca, în același timp, mii de copii români să învețe în școli cu toalete în fundul curții, fără apă curentă, fără căldură, fără manuale. În numele păcii, finanțăm misiuni externe, dar nu reușim să modernizăm spitalele în care mor pacienți din cauza infecțiilor nosocomiale. În numele stabilității, plătim penalități către instituțiile europene, dar întârziem să plătim alocații pentru familii numeroase sau ajutoare pentru pensionari.
Un astfel de dezechilibru nu mai poate fi trecut sub tăcere. Statul român trebuie tras la răspundere – nu pentru gesturile sale internaționale, ci pentru tăcerea, incompetența și lipsa de empatie față de cetățenii săi. A fi european nu înseamnă să te prefaci că nu ai probleme în propria țară. A fi european înseamnă să ai grijă, în același timp, și de valorile comune, și de suferințele reale ale celor de lângă tine.
Dacă România vrea să rămână cu fruntea sus între națiunile civilizate, trebuie să învețe o lecție simplă: politica externă se clădește pe fundația unui stat intern funcțional. Altfel, totul devine propagandă.
Iar până când copiii noștri nu vor învăța în școli demne de secolul XXI, până când spitalele nu vor trata în loc să îngroape, iar bătrânii nu vor fi nevoiți să aleagă între mâncare și medicamente, statul român nu poate pretinde că a înțeles cu adevărat ce înseamnă solidaritatea. Nici față de alții. Nici față de sine.
Surse legislative consultate:
-
Decizia (UE) 2024/1836 privind EPF
-
Legea 196/2016 privind venitul minim de incluziune
Sursa foto : defenseromania.ro
