La Ploiești, până și un concert rock a ajuns să fie împins în zona semnalizării ideologice. Într-o imagine de la eveniment se vede, în prim-plan, steagul LGBTQ lipit de gardul publicului, într-un context în care scena era dedicată unui concert hard rock, cu trupe precum Altar, adică exact acel gen muzical construit pe energie brută, revoltă, forță, masculinitate, identitate și libertate necosmetizată.
Vreau să cred că rock-ul nu are nevoie de coregrafii ideologice. Rock-ul nu s-a născut ca fundal pentru bifarea agendelor la modă, progresiste de altfel, ci ca expresie de libertate, autenticitate și refuz al conformismului. Tocmai de aceea, imaginea aceasta spune multe despre felul în care un eveniment public poate fi dus în derizoriu atunci când organizatorii, direct sau prin tolerarea simbolurilor împinse ostentativ în față, transformă muzica într-un decor pentru mesaje care nu au legătură cu actul artistic. Și nici cu bărbații care au fost pe scenă. Cel puțin așa vreau să cred.
Nu este vorba despre oameni sau despre dreptul cuiva de a exista, de a asculta muzică sau de a participa la un concert. Este vorba despre altceva. Despre încercarea de a pune o etichetă ideologică peste un eveniment care trebuia să fie despre muzică, nu despre propagandă vizuală.
Timp de două zile, în zona de sud a Ploieștiului, la limita bulevardului, orașul a fost împins într-un experiment sonor și administrativ prezentat ca distracție publică. Iar în loc ca discuția să rămână despre calitatea evenimentului, despre respectul față de locuitorii din zonă, despre zgomot, despre folosirea domeniului public abuziv și despre oportunitatea organizării lui acolo, apare această imagine care mută totul într-o zonă artificială, provocatoare, inutilă.
Hard rock-ul are propria lui simbolistică. Are propria lui atitudine. Are propria lui cultură. Nu are nevoie să fie confiscat de niciun steag, de nicio agendă și de nicio modă ideologică. Când pui în față altceva decât muzica, când faci din concert un fundal pentru mesaje paralele, nu ridici evenimentul. Îl micșorezi, iar picătura chinezeazcă prin care insistă organizatorii din primărie vine ca o palmă dată majorității creștine a ploieștenilor. Și sataniștii au demnitatea lor și nu știu cum au acceptat acel steag, dar poate percepția mea despre rockeri e greșită și nu sunt bărbații puternici care am crezut că sunt.
Ploieștiul avea nevoie de evenimente bine organizate, decente, respectuoase față de cetățeni și potrivite locului în care se desfășoară. Consider, în continuare, că spațiul generos și scena de la Parcul Municipal Vest ar fi fost mult mai adecvate pentru aceste concerte.
Rock-ul înseamnă libertate. Dar libertatea nu înseamnă să transformi orice concert într-o vitrină ideologică și să duci în derizoriu prestația celor de pe scenă, cu steaguri ca cel din poză. Iar administrația locală ar trebui să înțeleagă un lucru simplu și anume că domeniul public nu este scena personală a nimănui. Nici măcar atunci când chitarele cântă suficient de tare încât să acopere întrebările legitime ale cetățenilor.
