Guvernul a deschis oficial ușa limitării consumului de energie. Transelectrica poate interveni asupra marilor consumatori dacă sistemul intră în deficit

România a trecut de la apelurile la economie de energie la un mecanism juridic prin care consumul poate fi limitat efectiv. Guvernul a adoptat, în ședința extraordinară din 7 august 2026, Hotărârea privind adoptarea unor măsuri de siguranță pe piața de energie electrică. În anumite condiții, Dispecerul Energetic Național din cadrul Transelectrica va putea dispune limitarea în tranșe a consumului unor mari consumatori industriali. Populația nu este vizată de mecanismul obligatoriu adoptat acum.

Este însă unul dintre cele mai serioase semnale de alarmă privind starea Sistemului Electroenergetic Național din ultimii ani.

Pentru prima dată în actuala criză, statul nu se mai limitează la recomandări.

A creat instrumentul juridic pentru intervenție.

De la „consumați responsabil” la posibilitatea limitării efective

Succesiunea evenimentelor este importantă.

Mai întâi, autoritățile au avertizat asupra dificultăților provocate de condițiile hidrologice și de reducerea producției de energie.

A urmat cadrul de pregătire pentru situații de risc.

Ministerul Energiei a cerut apoi populației, companiilor și instituțiilor publice să reducă voluntar consumul în intervalul critic 19:00–23:00.

Acum există și următorul nivel:

limitarea obligatorie a consumului anumitor operatori economici, dacă măsurile precedente nu sunt suficiente.

Guvernul a adoptat mecanismul în ședință extraordinară.

Nu mai discutăm, așadar, despre un scenariu teoretic.

Există cadrul juridic pentru activarea lui.

Intervalul critic: 19:00–23:00

Problema sistemului energetic românesc apare cu precădere seara.

În timpul zilei, producția fotovoltaică poate contribui semnificativ la acoperirea consumului.

După apus, această producție scade rapid.

În același timp, consumul populației rămâne ridicat.

Rezultatul este o presiune suplimentară asupra celorlalte capacități de producție și asupra importurilor.

Din acest motiv, autoritățile au identificat intervalul 19:00–23:00 drept perioada în care reducerea consumului poate deveni necesară.

Măsurile adoptate sunt prevăzute până la 31 august 2026.

Cine poate fi limitat

Aici trebuie făcută o distincție esențială.

Consumatorii casnici nu sunt incluși în mecanismul obligatoriu de limitare adoptat acum.

Măsura vizează mari consumatori economici prevăzuți în mecanismul de siguranță.

În cazul în care situația Sistemului Electroenergetic Național o impune, aceștia pot primi o notificare privind reducerea consumului.

Informarea trebuie transmisă în scris cu cel puțin 24 de ore înainte.

Reducerea nu trebuie aplicată arbitrar.

Ea se realizează în tranșe și trebuie să țină cont inclusiv de particularitățile tehnologice ale operatorilor afectați.

Este o precizare extrem de importantă.

O fabrică nu funcționează ca un bec pe care îl stingi de la întrerupător.

În anumite industrii, oprirea bruscă a alimentării poate produce:

• avarii ale instalațiilor;

• pierderea producției;

• deteriorarea materiilor prime;

• imposibilitatea repornirii rapide;

• costuri economice majore.

De aceea, mecanismul trebuie analizat nu doar energetic, ci și industrial.

Populația nu este deconectată

În spațiul public există deja tentația folosirii termenului „raționalizare”.

Pentru consumatorii casnici, o asemenea formulare ar fi în acest moment incorectă.

Documentele și comunicarea oficială a Ministerului Energiei precizează că populația nu este vizată de mecanismul obligatoriu.

Pentru cetățeni există în continuare solicitarea de reducere voluntară a consumului între orele 19:00 și 23:00.

Adică mutarea, pe cât posibil, a unor activități mari consumatoare de electricitate în timpul zilei.

Diferența juridică este majoră:

pentru populație – recomandare;

pentru anumite categorii de mari consumatori – poate deveni limitare obligatorie.

Transelectrica primește instrumentul operativ

Actorul central devine acum Transelectrica, prin Dispecerul Energetic Național.

DEN este structura care urmărește permanent echilibrul dintre producția și consumul de energie.

Electricitatea are o particularitate fundamentală:

producția și consumul trebuie menținute permanent în echilibru.

Dacă acest echilibru este afectat sever, stabilitatea întregului sistem poate fi pusă în pericol.

În asemenea situații, Dispecerul trebuie să intervină.

Hotărârea adoptată de Guvern îi oferă acum cadrul necesar pentru aplicarea măsurilor suplimentare prevăzute pentru actuala situație energetică.

Limitarea consumului este ultima etapă, nu prima

Un alt element esențial trebuie spus clar.

Adoptarea Hotărârii nu înseamnă că, începând de astăzi, fabricile României sunt automat deconectate.

Ministerul Energiei precizează că aplicarea măsurii depinde de situația tehnică reală a Sistemului Electroenergetic Național.

Limitarea intervine ca soluție de siguranță dacă celelalte instrumente nu sunt suficiente.

Înaintea acesteia pot exista măsuri precum utilizarea capacităților disponibile, echilibrarea sistemului, importurile sau reducerea voluntară a consumului.

Abia dacă acestea nu rezolvă deficitul se poate ajunge la limitarea obligatorie.

Dar tocmai existența juridică a acestei ultime trepte este știrea importantă.

Statul consideră riscul suficient de serios încât să pregătească inclusiv această variantă.

Cum am ajuns aici? Și de ce cărbunele, deși scump, poate deveni plasa de siguranță a României

Aceasta este întrebarea care nu poate fi eliminată din discuție.

România dispune de energie nucleară, hidroenergie, centrale pe gaze, centrale pe cărbune, energie eoliană, energie solară, prosumatori și interconexiuni cu statele vecine.

Cu toate acestea, în august 2026, Guvernul a ajuns să adopte un mecanism prin care consumul unor fabrici poate fi limitat pentru menținerea siguranței sistemului.

Explicația imediată este cunoscută.

Seceta severă a redus puternic debitele. La Baziaș, debitul Dunării a coborât în această perioadă spre 1.400 metri cubi pe secundă, față de o medie multianuală pentru august de aproximativ 3.900 mc/s.

Producția hidro este afectată. În paralel există presiuni asupra producției nucleare. Iar după lăsarea serii dispare o parte importantă a producției fotovoltaice.

Toate acestea explică deficitul conjunctural.

Dar nu răspund complet întrebării strategice:

de ce Sistemul Electroenergetic Național nu dispune de suficiente capacități ferme de rezervă pentru a absorbi asemenea șocuri fără a ajunge la limitarea consumului industrial?

Aici reapare în ecuație cărbunele.

Cărbunele are un avantaj pe care soarele și vântul nu îl pot oferi: produce atunci când îi ceri

Din punct de vedere climatic și economic, centralele pe lignit și huilă au dezavantaje evidente. Emit cantități mari de CO₂, presupun extracție, transport, personal numeros și costuri de mediu, iar producătorii trebuie să suporte și costul certificatelor de emisii din sistemul european ETS. Comisia Europeană confirmă că energia produsă din cărbune și gaze are, în general, costuri operaționale mai ridicate decât energia nucleară și regenerabilă, inclusiv din cauza combustibilului și prețului carbonului.

Dar într-o criză energetică există o altă caracteristică fundamentală:

centralele pe cărbune sunt capacități dispecerizabile.

Soarele nu poate fi comandat să producă la ora 21:00.

Vântul nu poate primi ordin de la Dispecerul Energetic Național să bată mai tare.

Debitul Dunării nu poate fi mărit prin hotărâre de Guvern.

Un grup termoenergetic care dispune de combustibil, personal, autorizații și este tehnic disponibil poate însă produce continuu, inclusiv în intervalul critic 19:00–23:00.

Acesta este motivul pentru care, într-o situație excepțională, cărbunele poate avea valoare de rezervă strategică, chiar dacă pe termen lung România urmărește eliminarea lui din mixul energetic.

Mai mult, chiar legislația decarbonizării recunoaște necesitatea corelării închiderii grupurilor cu funcționarea sigură și stabilă a Sistemului Electroenergetic Național.

Cât ne costă însă energia produsă din cărbune

Aici trebuie spus întregul adevăr.

Energia pe cărbune nu este energie „ieftină” doar pentru că lignitul se află în România. Dar este mai ieftină decât cea importată la orele de vârf după cum veți vedea în articolul viitor din Intransigent.

Prețul real cuprinde cel puțin combustibilul și extracția acestuia, funcționarea termocentralei, mentenanța, personalul, transportul și manipularea combustibilului, instalațiile de depoluare și, extrem de important, certificatele europene de emisii CO₂.

Lignitul este unul dintre combustibilii fosili cu cea mai mare intensitate a emisiilor. Factorul de emisie european utilizat pentru lignit este de aproximativ 101 kg CO₂/GJ la nivelul combustibilului, iar randamentul centralei face ca emisia aferentă unui MWh de electricitate produs să fie și mai importantă.

Prin urmare, fiecare MWh produs din lignit vine cu un cost ETS semnificativ.

Acest cost nu poate fi pur și simplu șters printr-o decizie a Guvernului României: sistemul EU ETS este reglementat la nivel european.

Dar analiza corectă într-o criză nu este:

„Este cărbunele mai ieftin decât hidroenergia?”

Evident că nu.

Întrebarea relevantă este:

„Este producerea temporară a unui MWh suplimentar în centralele pe cărbune mai avantajoasă pentru România decât importarea acelui MWh la prețul de vârf sau decât oprirea unei fabrici?”

Aceasta este comparația economică ce trebuie făcută în actuala situație.

Dacă alternativa la funcționarea unui grup pe lignit este cumpărarea energiei din import exact între orele 19:00 și 23:00, când cererea regională este ridicată, ori reducerea producției industriale românești, costul cărbunelui trebuie comparat cu costul real al acelor alternative, nu cu energia hidro sau solară disponibilă în alte ore.

România mai poate legal produce energie din cărbune

Da.

Și aici legislația actuală este foarte importantă.

Prin OUG nr. 20/2026, Guvernul însuși a modificat calendarul decarbonizării după renegocierea PNRR cu Comisia Europeană.

Actul arată explicit că noul calendar convenit cu Bruxellesul permite funcționarea anumitor grupuri pe cărbune până la 31 august 2026, iar pentru alte capacități calendarul merge până la sfârșitul anului 2030.

Pentru etapa actuală, legislația prevede scoaterea din exploatare până la 31 august 2026 a 710 MW de capacități operaționale pe lignit și huilă, fiind menționate inclusiv grupurile 3 și 4 ale CET Govora.

Mai există însă o condiție juridică esențială.

Din 27 martie 2026, OUG nr. 20/2026 interzice producerea energiei electrice pe lignit și huilă în alte capacități decât cele care aveau deja licență de exploatare comercială și autorizație valabilă la momentul intrării în vigoare a ordonanței.

În plus, legea interzice emiterea, reînnoirea sau prelungirea licențelor pentru capacități pe lignit și huilă.

Așadar, Guvernul nu poate reporni printr-un simplu ordin orice grup vechi pe cărbune.

Dar poate utiliza capacitățile care sunt încă legale, licențiate, autorizate și tehnic disponibile.

Ce poate face statul până la 31 august

Până la termenul prevăzut în legislația actuală, problema este în primul rând una tehnică și operativă.

Dacă grupurile autorizate sunt disponibile, au combustibil și respectă condițiile de mediu și de funcționare, ele pot fi utilizate în Sistemul Electroenergetic Național în limitele licențelor și ale capacității tehnice.

Cu alte cuvinte, pentru producția legal disponibilă nu este necesară suspendarea Legii decarbonizării.

Este necesar ca statul să folosească inteligent capacitățile pe care legea încă îi permite să le folosească.

Într-o situație de deficit, prioritatea trebuie să fie securitatea sistemului:

mai întâi producția internă legal disponibilă, apoi evaluarea importurilor și abia în ultimă instanță limitarea consumului industrial.

Dar ce se întâmplă după 31 august?

Aici apare adevărata problemă juridică.

Actualul calendar nu este doar o promisiune politică.

El este înscris în legislația națională și este legat de jaloanele PNRR renegociate cu Comisia Europeană.

OUG nr. 20/2026 spune chiar că finanțarea europeană este condiționată de respectarea jaloanelor și țintelor privind dezafectarea capacităților pe lignit și huilă.

Prin urmare, dacă România ar avea nevoie de menținerea celor 710 MW și după 31 august 2026, Guvernul nu ar trebui să încerce o improvizație administrativă.

Ar fi necesare două demersuri distincte.

În plan european, România ar trebui să negocieze cu Comisia Europeană modificarea calendarului aferent PNRR și să obțină acceptarea formală a noii soluții, astfel încât menținerea temporară a capacităților să nu determine neîndeplinirea jaloanelor și pierderea fondurilor.

În plan intern, după obținerea cadrului european necesar, trebuie modificată legislația națională care stabilește termenul de 31 august.

O simplă declarație a ministrului Energiei nu poate prelungi legal viața unui grup pentru care legea dispune scoaterea din exploatare.

Adevărata alegere nu este „cărbune sau energie verde”

Aceasta ar fi o falsă dilemă.

România trebuie să continue dezvoltarea energiei regenerabile, a stocării, a capacităților nucleare, a centralelor flexibile pe gaze și a rețelelor.

Dar o tranziție energetică sigură presupune ca vechile capacități ferme să fie închise după ce există capacitățile care le înlocuiesc, nu înainte.

În actuala criză, cărbunele nu trebuie privit ca soluție energetică pentru următoarele decenii.

Trebuie privit ca ceea ce poate fi în acest moment:

o rezervă temporară de siguranță a Sistemului Electroenergetic Național.

Este mai scump și mai poluant decât hidroenergia, nuclearul sau o parte a producției regenerabile.

Dar într-o seară în care România nu are suficientă energie, comparația relevantă nu se mai face cu soarele care nu produce.

Se face cu energia importată la preț de criză și cu costul economic al opririi industriei românești.

Iar dacă pentru câteva săptămâni producția legală suplimentară din cărbune poate evita ambele situații, atunci statul are obligația să analizeze această soluție înainte de a cere propriilor fabrici să reducă producția.

Cine va plăti dacă fabricile își reduc producția?

Aici începe partea economică a problemei.

Limitarea unui mare consumator industrial înseamnă mai mult decât câțiva megawați economisiți.

Poate însemna producție pierdută.

Poate însemna costuri suplimentare.

Poate însemna întârzieri în livrări.

Poate însemna pierderea unor contracte.

Iar dacă asemenea măsuri devin repetate, pot afecta competitivitatea industriei românești.

Securitatea energetică și securitatea economică nu pot fi separate.

Poți salva echilibrul sistemului electric într-o seară și produce, simultan, pierderi economice importante unei fabrici.

De aceea, activarea mecanismului trebuie să rămână realmente ultima soluție.

Există și infrastructuri care trebuie protejate

Nu toate activitățile economice pot fi tratate identic.

Există infrastructuri și activități pentru care întreruperea energiei poate avea consecințe mult mai grave decât pierderea unei producții industriale.

Spitale.

Sisteme de alimentare cu apă.

Telecomunicații.

Transport.

Servicii de urgență.

Capacități industriale cu procese tehnologice care nu pot fi oprite brusc.

De aceea, criteriile după care sunt selectați consumatorii ce pot fi limitați devin esențiale.

Nu discutăm doar despre economie.

Discutăm și despre siguranță publică.

România a ajuns la ultima plasă de siguranță

Trebuie să evităm două extreme.

Prima ar fi panica:

„Guvernul taie curentul românilor.”

Nu este adevărat potrivit măsurilor adoptate acum.

A doua ar fi minimalizarea:

„Nu se întâmplă nimic, este doar o procedură tehnică.”

Nici aceasta nu descrie corect situația.

Un stat nu creează un mecanism de limitare a consumului industrial dacă nu consideră că există un risc suficient de serios pentru echilibrul sistemului.

Hotărârea este o plasă de siguranță.

Dar faptul că România a considerat necesar să o întindă spune ceva despre vulnerabilitatea actuală.

Problema nu este doar seceta

Seceta este reală. Debitul Dunării este foarte scăzut. Producția hidro este afectată.

Există dificultăți în sectorul nuclear.

Fotovoltaicele nu produc seara.

Toate acestea sunt fapte.

Dar România nu își poate construi strategia energetică presupunând că Dunărea va avea întotdeauna debit suficient, că toate reactoarele vor funcționa permanent și că soarele va acoperi consumul exact atunci când avem nevoie.

Asta înseamnă securitate energetică:

să ai suficiente capacități și rezerve pentru momentul în care condițiile ideale dispar.

În august 2026, România a ajuns în punctul în care Guvernul a considerat necesar să creeze cadrul juridic pentru limitarea consumului marilor consumatori industriali între orele 19:00 și 23:00.

Populația nu este vizată de limitarea obligatorie.

Dar economia poate fi.

Și aceasta este o problemă care îi privește, în final, tot pe cetățeni.

Pentru că atunci când industria pierde producție, costul nu rămâne între zidurile fabricii.

Ajunge în prețuri, salarii, taxe, exporturi și în întreaga economie.

Adevărata întrebare nu este dacă România va reuși să treacă de această lună august.

Probabil că va reuși.

Întrebarea serioasă este alta:

ce facem până la următoarea secetă, următoarea oprire de reactor sau următorul vârf de consum, pentru ca România să nu mai ajungă să aleagă între importuri scumpe și oprirea propriilor fabrici?

Urmează: cât ne costă, în realitate, fiecare MWh pe care nu îl producem în țară

În materialul următor vom pune cifrele una lângă alta: costul energiei produse pe cărbune în România, prețul energiei din orele de vârf, costul importurilor și prețul final plătit de populație și de companii.

Abia atunci se va vedea dacă este mai scump să producem intern sau să cumpărăm energia atunci când sistemul intră în deficit.

Și, mai ales, dacă România plătește deja prețul închiderii unor capacități înainte ca înlocuitorii lor să fie disponibili.