Transportul public din Ploiești nu șchioapătă doar din cauza primarului care amână sistematic plata facturilor către TCE Ploiești SRL, ci și din cauza problemelor interne care rod propria companie. O ședință recentă, desfășurată cu ușile deschise între liderul de sindicat Sebastian Suditu și directorul TCE Ploiești SRL, Zaharia Călin, a expus crud nu doar problemele structurale ale regiei, ci și o atitudine sfidătoare a conducerii, greu de digerat pentru salariați.
Discuțiile au curs ca un diagnostic fără anestezie. Șoferii, în lipsă de piese, scot bani din buzunar pentru ca autobuzele să nu rămână blocate, mecanicii, transformați în arheologi industriali, caută prin praful atelierelor plăcuțe de frână aruncate, doar ca să mai poată scoate o mașină pe traseu. În tot acest peisaj grotesc, directorul Zaharia își permite luxul de a vorbi nu despre soluții, ci despre „eforturile” pe care domnia sa le face ca lucrurile să funcționeze.
De parcă cei care urcă în fiecare zi în autobuzele TCE ar fi pasagerii Consiliului Local, nu ai unei companii care ar trebui să asigure siguranță și demnitate celor ce plătesc un bilet.
Cine are grijă de călători? Nimeni. Cine plătește prețul? Toți! Salariații care muncesc pe datorie și cetățenii care își riscă viața într-un transport public devenit ruletă rusească.
Salarii în tranșe și prima de vacanță la sertar
Dacă ar fi să descriem situația financiară a salariaților TCE Ploiești, imaginea ar fi una de umilință: oameni plătiți cu lingurița, în tranșe, de parcă ar primi pomeni și nu salarii câștigate prin muncă. Liderul de sindicat Sebastian Suditu a venit pregătit cu documente clare: este a doua oară consecutiv când salariile nu sunt achitate integral și la timp, încălcându-se flagrant contractul colectiv de muncă.
Și, ca și cum această bătaie de joc nu ar fi suficientă, prima de vacanță – prevăzută și bugetată – s-a volatilizat ca o iluzie birocratică. Nu există scuze, nu există transparență, doar promisiuni și amânări.
Suditu a spus lucrurilor pe nume: „Nu mai avem ce negocia dacă nu respectați drepturile deja bugetate”. Un mesaj de bun-simț, dar și de revoltă. Ce rost are să vorbești despre viitor, când prezentul e furat cu fiecare fluturaș întârziat?
În fața acestei realități, directorul Zaharia Călin a lăsat să se înțeleagă că primăria nu dă banii la timp”. O explicație care nu mai ține loc de scuză. Pentru că muncitorul nu-și poate plăti facturile și ratele cu promisiuni. Nu își poate hrăni familia cu „nu a virat primăria”.
Când salariul devine monedă de negociere, iar drepturile prevăzute prin contract se pierd printre hârtii și întârzieri, nu mai vorbim de administrare defectuoasă, ci de o bătaie de joc la adresa oamenilor care țin pe roți transportul public al Ploieștiului.
Siguranța călătorilor – la voia improvizațiilor
Ceea ce se întâmplă în garajele TCE ar trebui să fie subiect de presă, nu doar de ședință sindicală. Sindicaliștii au pus pe masă o realitate greu de imaginat pentru o companie care transportă zilnic mii de ploieșteni. Mecanicii scormonesc după piese aruncate prin curte, reciclează plăcuțe de frână uzate și montează discuri „sub cota minimă”, doar pentru ca autobuzele să mai poată ieși pe traseu.
Un simplu cablu de manetă lipsește luni întregi din depozit, timp în care un autobuz rămâne imobilizat. Dar câte alte piese lipsesc, câte improvizații se mai ascund sub podeaua și capota mașinilor? Răspunsul nu îl dă conducerea, ci mecanicii și șoferii care, disperați să-și facă treaba, ajung să bage bani din buzunar pentru piese pe care TCE refuză să le asigure. Ai citit ce scriu aici Dumitrașcule, care nu dispui plățile către TCE la timp deși ai facturi acceptate la plată?
Siguranța călătorilor este lăsată la voia improvizațiilor, într-un oraș unde un autobuz devine mai degrabă o loterie pe roți decât un mijloc sigur de transport. Cine răspunde pentru asta? Deocamdată nimeni. Dar fiecare călător plătește prețul, de fiecare dată când se urcă într-un vehicul reparat cu plăcuțe second-hand și cu salarii amânate.
Munca în ploaie, frig și batjocură
„Noi, ăștia din curte, muncim prin ploaie și frig, pe salarii de nimic. N-avem condiții, n-avem respect”, a spus liderul sindical Sebastian Suditu, rezumând în câteva cuvinte drama celor care țin pe roți transportul public ploieștean.
În timp ce birourile TCE sunt încălzite, iar șefimea se ascunde după rapoarte și ședințe, muncitorii din depou lucrează cu mâinile înghețate, improvizând reparații în condiții insalubre. Pentru ei nu există confort, nu există siguranță la locul de muncă, nu există nici măcar respectul minim al conducerii. Există doar umilința de a munci pe brânci, pentru salarii întârziate și pentru promisiuni aruncate la fel de ușor ca plăcuțele de frână prin curte.
Aceasta nu mai este doar o lipsă de respect. Este o batjocură instituționalizată, o distanță cinică între biroul călduț și curtea plină de noroi. Și cât timp această falie rămâne, transportul public din Ploiești nu va fi altceva decât o rușine pe patru roți, susținută de muncitori tratați ca niște pioni de sacrificiu.
TCE – stat în stat: 4 directori, 4 juriști
În timp ce șoferii și mecanicii TCE își rup mâinile prin frig și noroi, compania funcționează ca un mic stat în stat, cu o structură supradimensionată care pare desenată mai degrabă pentru confortul conducerii decât pentru eficiență. Liderul sindical Sebastian Suditu a spus-o fără menajamente: „În organigrama asta nu ne mai trebuie patru directori și patru juriști!”
Și avea dreptate. La ce folosește această armată de șefi și consilieri juridici, când în depou mecanicii desfac discuri de frână cu ciocanul și dalta, pentru că nu au sculele necesare? Ce rost are luxul birocratic, când autobuzele stau blocate zile întregi pentru lipsa unui cablu banal?
Structura TCE arată ca o piramidă inversată. E grea și costisitoare la vârf, fragilă și exploatată la bază. Conducerea își apără privilegiile, în timp ce muncitorii sunt lăsați să improvizeze cu piese de mâna a doua și să-și cumpere din banii lor ceea ce compania ar fi trebuit să asigure.
Acesta nu mai este management, ci parazitism. O companie de transport public nu ar trebui să fie o sinecură pentru patru directori și patru juriști, ci un serviciu vital pentru un oraș întreg. Cât timp TCE rămâne o feudă de birou, plătită din banii contribuabililor și susținută pe spatele muncitorilor, ploieștenii nu vor avea parte de transport public, ci de o farsă administrativă.
Un final amar
Chiar și în toiul disputei, sindicaliștii au păstrat o urmă de respect: „Vă stimez, vă respect”, a spus Suditu. A fost un ultim apel la umanitate, un gest care arată că, dincolo de tensiune și revoltă, oamenii din curte nu cer altceva decât demnitatea de a fi tratați ca oameni, nu ca pioni într-un joc birocratic.
Dar realitatea rămâne neiertătoare pentru că TCE merge cu frâna trasă. Și nu pentru că șoferii își fac meseria de mântuială sau sindicaliștii ar sabota sistemul. Frâna e pusă chiar de conducerea care se uită doar spre propriile birouri, propriile consilii și propriile referate, poate în încercarea de a masca lipsa soluțiilor.
Aceasta este drama transportului public din Ploiești… un serviciu vital ținut în viață nu de strategie, nu de bugete și nu de conducere, ci de sacrificiul unor oameni care muncesc în ploaie și frig, umiliți și ignorați.
Iar întrebarea care ar trebui să răsune în fiecare ședință a Consiliului Local este simplă și implacabilă: cât timp mai poate fi Ploieștiul transportat la întâmplare, fără o strategie de a scoate TCE din colaps, d-le Mihai Polițeanu?
P.S. Închei prin a spune că pentru ce am susținut în acest articol am probe. Așa că, aviz amatorilor!
VĂ MERITAȚI SOARTA!