Există momente în care un oraș ajunge să fie administrat nu prin decizii, ci prin amânări. Ploieștiul pare să fi intrat exact într-o astfel de etapă, în care insolvența nu mai este privită ca un eșec, ci ca o ieșire elegantă dintr-o problemă creată chiar de cei care ar fi trebuit să o prevină. Dosarul aflat pe rolul Tribunalului Prahova, în care Sindicatul Liber al Transportatorilor Profesioniști din Ploiești cheamă în judecată municipiul, nu este un simplu conflict juridic. Este radiografia unui mod de a guverna.
Conflictul a ajuns în instanță, printr-o cerere de ordonanță președințială, sindicatul solicitând plata de urgență a sumelor pentru a evita prăbușirea financiară a companiei. În paralel, administrația locală vorbește despre „reorganizare”, „insolvență” și „resetarea sistemului”, termeni care, în traducere practică, înseamnă incertitudine pentru angajați și pentru călători.
În acest context tensionat, poziția liderului sindical iese din registrul revendicărilor brute și intră într-o zonă de responsabilitate instituțională.
„Este important să fie spus clar că acest proces este un demers de apărare a unui serviciu public care funcționează pe baza unor contracte și obligații legale asumate de ambele părți.
TCE nu a cerut niciodată privilegii.
Sindicatul nu susține insolvența ca soluție magică. Insolvența nu rezolvă problema de fond, respectiv neplata serviciilor deja efectuate. Dimpotrivă, poate crea un precedent periculos, în care administrația scapă de responsabilități, iar costurile sunt mutate pe umerii angajaților și ai cetățenilor.
Noi cerem un lucru simplu: respectarea contractului și un dialog real, nu declarații publice menite să pregătească terenul pentru decizii radicale. Transportul public nu este un experiment politic. Este un serviciu vital, iar stabilitatea lui trebuie să fie o prioritate reală, nu un slogan.”, a declarat Sebastian Suditu pentru Intransigent.
Transportul public nu funcționează în vid. El există pentru că o autoritate publică îl comandă, îl reglementează și îl finanțează. Ani la rând, la Ploiești, acest mecanism a funcționat strâmb: serviciul s-a prestat, facilitățile s-au acordat, dar plata a fost împinsă dintr-un exercițiu bugetar în altul, ca și cum obligațiile legale ar fi fost opționale. Nu vorbim despre o criză imprevizibilă, nici despre un șoc extern, ci despre o acumulare lentă, previzibilă, tolerată.
Când această acumulare a devenit imposibil de ascuns, discursul s-a schimbat. Dintr-odată, insolvența a început să fie rostită cu aerul unei soluții tehnice, aproape salvatoare. În realitate, insolvența nu este o reformă, ci momentul în care administrația recunoaște, fără să o spună explicit, că a pierdut controlul. Este punctul în care responsabilitatea se mută din zona politică în cea judiciară, iar costurile sunt transferate, discret, către cei care nu au avut nicio putere de decizie: angajații și cetățenii.
Într-o societate de transport public aflată în insolvență, interesul orașului devine secundar. Administratorul judiciar nu are mandat să apere dreptul la mobilitate, ci să reducă pierderi. Autobuzele nu mai circulă pentru că orașul are nevoie de ele, ci pentru că ele trebuie să fie justificabile financiar. Ce nu produce echilibru contabil dispare, indiferent de nevoia socială. Aici se rupe, de fapt, contractul moral dintre administrație și comunitate.
Oare pentru ce se va contracta împrumutul de 50 milioane euro pentru achiziționarea a 20 de tramvaie noi, dacă primarul Mihai Polițeanu vizează insolvența TCE?
Este comod să se vorbească despre „ineficiența” TCE sau despre „probleme de management”. Este mult mai greu să se admită că nicio societate publică nu poate funcționa corect atunci când finanțatorul său ignoră ani la rând obligațiile asumate prin contract.
Nu poți cere stabilitate, performanță și servicii de calitate în timp ce lași datoriile să crească, mizând pe ideea că, la nevoie, insolvența va șterge urmele. În drept, nu le șterge.
Le face doar mai costisitoare.
Procesul din 3 martie nu va tranșa doar o cerere de ordonanță președințială. El va pune sub lumină o întrebare mai dură decât orice sumă:
când neplata devine politică administrativă, cine răspunde pentru efectele ei? Pentru că insolvența nu apare din senin. Ea este rezultatul unei succesiuni de decizii, de bugete votate fără acoperire și de tăceri convenabile.
Ploieștiul riscă să plătească nu doar financiar, ci și instituțional.
Acceptarea insolvenței ca soluție creează un precedent periculos. Acela în care autoritatea publică poate amâna la nesfârșit plata propriilor obligații, iar când sistemul cedează, vina este transferată asupra societății executante. Este o formă de abandon mascat, ambalat în limbaj tehnic.
La final, orașul va plăti oricum. Prin servicii mai slabe, prin costuri mai mari sau prin pierderea controlului asupra unui serviciu esențial. Insolvența nu rezolvă problema transportului public din Ploiești. Doar o amână și o face mai dureroasă.
Iar dacă aceasta este direcția aleasă, atunci nu mai vorbim despre reformă, ci despre alibi administrativ.
