Copiii pierduți ai României – ororile ascunse ale orfelinatelor anilor ’90

Deschiderea unei răni naționale

Sunt subiecte pe care România le-a ascuns sub preșul istoriei, ca și cum tăcerea ar putea șterge urmele durerii. În timp ce urmăream pe Netflix serialul „Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”, o poveste despre rădăcini pierdute și identități furate, am simțit că un colț întunecat al memoriei colective s-a redeschis: cel al orfelinatelor din anii ’90.

În spatele acelui deceniu al libertății proaspăt câștigate se ascunde una dintre cele mai crude ipocrizii postrevoluționare — aceea a copiilor uitați de societate și transformați în marfă pentru export. Copii născuți dintr-o politică de stat care a transformat nașterea într-o obligație, iar abandonul într-o statistică rece.

Ceea ce am descoperit, document după document, este o Românie aflată la granița dintre dictatură și democrație, dar incapabilă să-și protejeze cei mai vulnerabili cetățeni: copiii. În 1990, peste 700 de orfelinate adăposteau zeci de mii de suflete. Termenul „adăposteau” este, de fapt, o ironie amară. În realitate, aceste locuri erau mai aproape de lagăre decât de instituții de protecție.

Copii înfometați, ținuți în frig, legați de paturi metalice. Copii care nu știau să vorbească pentru că nimeni nu le vorbise vreodată. Copii care nu au învățat să plângă pentru că nu aveau cui. Într-o țară ce-și proclama eliberarea, ei rămâneau prizonierii unei mașinării de indiferență, corupție și neputință.

După Revoluție, camerele televiziunilor străine au intrat în aceste instituții și au arătat lumii ce se ascundea sub masca umanismului socialist. Iar imaginea a fost devastatoare. Lumea întreagă a văzut o Românie cu fețe livide de copii abandonați, o țară care își trăda propriii fii.

A fost nevoie de rușinea internațională pentru ca statul român să pretindă că reacționează. Dar reacția a fost tardivă și, adesea, duplicitară. Sub pretextul „oferirii unei vieți mai bune”, mii de copii au fost vânduți peste hotare, adoptați în ritm industrial, prin rețele care amestecau mila cu profitul, filantropia cu afacerile.

Acesta este punctul de plecare al unei anchete pe care o datorez nu doar ca jurnalist, ci ca om care refuză să uite. România anilor ’90 nu este doar o etapă de tranziție, ci o rană deschisă care încă supurează în tăcere.

Această rană poartă chipurile copiilor care n-au avut nicio vină. Copii născuți într-un experiment social și pierduți într-un comerț moral pe care generația noastră are datoria să-l înțeleagă — și, mai ales, să-l recunoască.

Cighid, Siret, Păstrăveni, Sighet — camerele groazei

Există locuri în care tăcerea nu e doar o formă de uitare, ci o complicitate morală. Cighid, Siret, Păstrăveni și Sighet sunt patru nume care, pentru cine are curajul să le rostească, poartă greutatea unei tragedii naționale ascunse sub praful tranziției.

În 1990, când lumina democrației părea să pătrundă în fiecare colț al României, camerele de filmat ale televiziunilor străine au deschis uși care trebuiau, probabil, să rămână închise. În interiorul acelor instituții, realitatea depășea orice scenariu de groază. Copii scheletici, cu ochii goi, priveau fără să înțeleagă de ce trăiesc într-o lume care i-a condamnat la moarte înainte de a-i învăța să trăiască.

Fără haine, fără mâncare, fără medicamente — doar trupuri chinuite de foame și frig, abandonate pe cimentul ud. La Cighid, între 1987 și începutul lui 1990, 130 de copii din 183 au murit. Raportul oficial a vorbit sec despre „boli cronice” și „slăbiciune generală”. Dar oricine a fost acolo știe că moartea lor a avut alte cauze: foamea, frigul și nepăsarea.

În acele camere ale ororii, România și-a trădat nu doar copiii, ci și propria umanitate. Nimeni nu răspundea. Nici medicii care tăceau, nici directorii care raportau „situații normale”, nici autoritățile care preferau să închidă ochii. Iar după 1990, când s-ar fi putut face dreptate, tăcerea a continuat, devenind o formă de protecție instituțională.

În Siret, Păstrăveni și Sighet, poveștile au fost identice. Copii legați de paturi, hrăniți cu terci turnat în grabă, lăsați să moară în izolare. Zeci de morminte fără nume în curțile spitalelor de psihiatrie, îngropate sub eticheta „deficiență severă”. Era, de fapt, o sentință la moarte pronunțată de sistem.

În 2023, la peste trei decenii distanță, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) a depus o sesizare la Parchetul General, argumentând că atrocitățile din aceste instituții pot fi încadrate la crime împotriva umanității. Un gest tardiv, dar necesar. Pentru că aceste crime nu sunt doar fapte dintr-un trecut comunist, ci parte a unui lanț de abuzuri care a continuat în indiferența postrevoluționară.

Și totuși, nimeni nu a fost tras la răspundere. Nicio condamnare, nicio asumare publică. Doar un dosar care prinde praf și un popor care preferă să creadă că „așa era pe atunci”.

Dar acei copii nu au murit „atunci”. Moartea lor continuă azi, în uitarea noastră colectivă. Iar tăcerea, din nou, a învins.

„Fabrica de copii” — adopțiile internaționale

La începutul anilor ’90, România abia ieșită din dictatură a devenit peste noapte o piață globală de „speranță”. Sute de familii din Occident, mișcate de imaginile cu orfelinatele românești difuzate de televiziunile internaționale, au început să trimită cereri pentru adopții. În teorie, era un gest umanitar. În realitate, se năștea o industrie a copiilor, una dintre cele mai rușinoase afaceri ale tranziției postcomuniste.

În numai doi ani, peste 10.000 de copii români au fost adoptați internațional. Iar între 1990 și 2004, peste 30.000 au fost trimiși în străinătate, mulți fără ca familiile biologice să fi știut vreodată ce s-a întâmplat cu ei. Sub haina filantropiei, a apărut o rețea complexă, bine organizată, în care lacrimile copiilor valorau zeci de mii de dolari.

Familiile adoptatoare plăteau între 10.000 și 40.000 de dolari pentru a primi „un copil român”. Sumele erau mascate sub denumiri elegante: „taxe administrative”, „donații pentru orfelinat”, „sprijin logistic”. În spatele acestor termeni se afla o afacere cu comisioane precise, în care ONG-uri „umanitare” străine, fundații românești de carton și funcționari din direcțiile județene ale protecției copilului făceau front comun.

Dosarele se mișcau miraculos de repede atunci când trebuiau. Copiii erau declarați „abandonabili” pe baza unor anchete sumare, uneori fără ca părinții biologici să fi fost informați. În schimbul fiecărui copil „plasat cu succes”, banii își găseau drumul către conturi bine alese. A fost perioada în care expresia „copiii României” a devenit sinonimă, în presa occidentală, cu mila — dar și cu profitul.

Uniunea Europeană a privit cu suspiciune acest fenomen care, deși prezentat ca un val de compasiune, avea toate caracteristicile traficului de ființe umane. În 2001, sub presiunea Comisiei Europene și a rapoartelor publice semnate de europarlamentarul Emma Nicholson, România a fost nevoită să impună un moratoriu asupra adopțiilor internaționale. Nicholson a spus tranșant: „Nu este caritate, este comerț. O formă modernă de trafic de ființe umane.”

Interdicția a venit prin Legea 273/2004, care a închis, cel puțin legal, robinetul prin care mii de copii români plecau anual din țară. Dar până atunci, răul fusese făcut. Mii de identități pierdute, dosare incomplete, acte falsificate și copii care nu și-au mai regăsit niciodată originea.

În spatele fiecărei „adopții fericite” se ascundea adesea o dramă dublă: a unui copil smuls din propria țară și a unei mame care, ani mai târziu, încă mai întreba „unde este copilul meu?”.

„Fabrica de copii” nu a fost o metaforă. A fost o realitate. O realitate care a îmbogățit câțiva, a compromis o țară și a frânt destinele unei generații întregi.

Lanțul complicităților

Cine a vândut copiii României? Este întrebarea la care statul nu a avut niciodată curajul să răspundă. Pentru că răspunsul nu e singular — e un lanț lung, în care fiecare verigă și-a făcut treaba cu o precizie administrativă demnă de un sistem perfect, dar inuman.

La un capăt, erau copiii — abandonați, bolnavi, flămânzi, pierduți în statistici. La celălalt, familiile occidentale, convinse că salvează o viață. Iar între ei, un întreg aparat de funcționari, intermediari, avocați, ONG-uri și „binefăcători”, care transformaseră mila în afacere și suferința în valută forte.

Totul începea cu o semnătură banală: declararea copilului ca „abandonabil”. O hârtie care, în teorie, trebuia să urmeze o anchetă socială riguroasă. În realitate, aceste anchete se făceau pe genunchi sau nu se făceau deloc. Uneori, părinții biologici nici nu știau că semnaseră un act prin care renunțau la copil. Alteori, li se spunea că micuțul murise la spital.

Odată „curățat” dosarul de urme de familie, copilul devenea eligibil pentru adopție internațională. ONG-urile acreditate colaborau cu direcțiile de protecția copilului, iar avocații și notarii intermediau documentele „legale”. Totul părea impecabil din punct de vedere birocratic, dar perfect corupt în esență.

Familiile adoptatoare, din SUA, Italia, Franța, Spania sau Israel, plăteau sume consistente pentru a acoperi „costurile administrative”. În realitate, acești bani se evaporau în drum: o parte mergea către ONG-uri, o parte către intermediari, iar restul se pierdea în buzunarele unor funcționari care deveniseră experți în a transforma dosarele copiilor în valută.

S-a creat, astfel, un sistem care a funcționat aproape un deceniu — legal în aparență, imoral în fond. O combinație de birocrație, corupție și tăcere, protejată de complicitatea celor care ar fi trebuit să vegheze la respectarea legii.

Directorii de orfelinate raportau „colaborări fructuoase cu parteneri internaționali”. ONG-urile străine vorbeau despre „acțiuni umanitare”. Avocații justificau sumele ca „onorarii de reprezentare”. Toți aveau explicații. Numai copiii nu aveau voce.

Acest lanț al complicităților a fost cimentat de un context perfect pentru abuzuri: tranziția haotică, lipsa controlului instituțional, și mai ales setea de valută a unei țări în colaps economic. Statul român nu doar că a permis aceste abuzuri — le-a consacrat prin pasivitate.

Fiecare semnătură pusă pe un dosar fals, fiecare certificat de adopție grăbit, fiecare donație trecută în contabilitate a fost o verigă din lanțul care a legat tragedia copiilor de lăcomia adulților. Un lanț care, peste decenii, încă ne ține captivi într-o rușine națională pe care refuzăm să o privim în față.

Trauma care nu trece

Trecutul nu moare odată cu anii. Se întoarce, uneori, în cele mai tăcute feluri — într-un e-mail trimis către o autoritate care nu mai există, într-un dosar găsit pe jumătate ars, într-o fotografie de bebeluș trimisă prin poștă din alt colț al lumii. Așa arată căutarea de sine a celor mii de copii români adoptați în străinătate în anii ’90, astăzi deveniți adulți.

Sunt oameni care au trăit o viață întreagă cu sentimentul că le lipsește ceva esențial: rădăcina. Când încep să caute, descoperă că firul care duce spre trecut e frânt sau mințit. Dosare lipsă, nume false, acte distruse intenționat, pentru a șterge orice urmă de legătură între copilul adoptat și familia lui biologică.

Unii află, după ani de investigații, adevăruri imposibil de suportat și anume că părinții lor trăiau, că nu i-au abandonat niciodată, dar fuseseră mințiți de „consilieri” care le promiseseră ajutor, doar ca să-i convingă să semneze acte de renunțare. Alții descoperă că au frați sau surori adoptați în alte țări, despărțiți intenționat pentru a crește valoarea „dosarelor individuale”.

Durerea acestor oameni nu ține doar de pierderea familiei, ci de manipularea sistematică a vieților lor de către un mecanism care a pus profitul înaintea umanității. Ei sunt dovada vie că, în România tranziției, corupția nu s-a oprit la vânzarea de fabrici, ci a mers mai departe — până la vânzarea propriilor copii.

Mulți dintre ei, acum cetățeni ai lumii, își spun poveștile public, caută răspunsuri, cer acces la arhivele închise, trimit petiții, fac teste ADN, scriu scrisori către autorități române care tac. Cei mai mulți nu caută răzbunare. Caută adevăr și recunoaștere. Caută o identitate pe care statul român le-a furat-o.

Acești oameni nu sunt victime ale unui trecut îndepărtat, ci martori vii ai unei crime morale. În fiecare dintre ei trăiește ecoul unei Românii care și-a trădat copiii, dar nu și-a asumat niciodată vina.

Și până când țara aceasta nu va avea curajul să spună „ne pare rău”, trauma nu se va stinge. Ea va continua să pulseze, ca o rană deschisă, în inimile celor care n-au fost abandonați de părinți, ci de propria lor patrie.

Instituțiile care tac

Tăcerea este, uneori, cea mai perfidă formă de vinovăție. De peste trei decenii, România oficială tace. Nicio instituție a statului nu și-a asumat public faptele care au lăsat mii de copii morți, dispăruți sau vânduți sub acoperirea „adopțiilor internaționale”. Nicio condamnare definitivă, nicio anchetă dusă până la capăt. Doar declarații sterile, arhive „dispărute” și dosare care dorm în întuneric.

Instituțiile care ar fi trebuit să facă lumină par să funcționeze într-o complicitate a indiferenței. IICCMER – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului – a redeschis timid, abia în 2023, anchetele legate de Cighid, Siret și Păstrăveni. Un pas necesar, dar insuficient. În timp ce statul vorbește despre „crimă împotriva umanității”, procurorii par mai preocupați să respecte termenele procedurale decât să caute vinovații.

Parchetul General păstrează tăcerea. Nicio persoană responsabilă pentru acele orori nu a fost trimisă în fața instanței. În schimb, se invocă mereu „lipsa probelor” și „imposibilitatea identificării autorilor”. Ca și cum moartea a sute de copii ar putea fi o „faptă fără făptuitor”.

Ministerul Muncii, succesorul instituțional al celor care administrau orfelinatele, invocă o altă scuză: lipsa arhivelor. Multe dintre documente au fost distruse, pierdute sau „nu se mai regăsesc”. O formulă birocratică perfectă, în spatele căreia se ascunde o realitate morală cutremurătoare — aceea a unui stat care își șterge urmele în loc să-și asume greșelile.

De fapt, întreaga Românie postrevoluționară s-a construit pe această politică a amneziei convenabile. Să nu deranjăm trecutul, să nu deschidem rănile, să nu zguduim sistemul. Numai că, în absența adevărului, aceste răni nu se vindecă. Ele supurează, transformându-se într-o formă colectivă de rușine.

Vinovăția nu expiră odată cu timpul. Justiția morală nu are termen de prescripție. Când o țară refuză să-și caute propriii călăi, devine ea însăși complice.

România nu poate pretinde că a închis capitolul orfelinatelor câtă vreme păstrează ușa închisă pentru adevăr. Fiecare copil mort la Cighid, fiecare dosar falsificat, fiecare adopție dubioasă este o dovadă că instituțiile care ar fi trebuit să apere viața au ales, în schimb, să protejeze tăcerea.

Adevărul care ar trebui să nu doară, ci să vindece

Această anchetă nu caută fantome, ci adevăruri îngropate de tăcere. Nu e o vânătoare de vinovați, ci o datorie de memorie — o datorie pe care România o are față de copiii pe care i-a pierdut, i-a trădat sau i-a vândut.

În spatele cifrelor și al statisticilor se află o generație pierdută, copii care n-au cunoscut altă mângâiere decât cea a propriilor lacrimi. Unii au murit legați de paturi metalice, în frigul orfelinatelor care trebuiau să-i protejeze. Alții au fost trimiși peste hotare, „adoptați internațional”, dar în realitate vânduți sub acoperirea unei filantropii ipocrite.

România nu se poate numi o națiune vindecată până nu-și privește acești copii în ochi — măcar simbolic. E nevoie de mai mult decât comemorări ocazionale. E nevoie de un memorial național al copiilor dispăruți, de dosare redeschise, de recunoaștere publică și, mai presus de toate, de reparație morală.

Tăcerea ucide de două ori: o dată atunci, când a permis ca acești copii să moară în anonimat, și o dată acum, când refuzăm să vorbim despre ei. Iar a nu vorbi înseamnă a fi părtaș la crimă.

România are nevoie de o reconciliere cu propriul trecut, nu prin uitare, ci prin adevăr. Pentru că numai adevărul vindecă. Doar prin el putem transforma rușinea în lecție, suferința în conștiință și indiferența în responsabilitate.

Dacă ai trăit acea perioadă, dacă ai lucrat într-un orfelinat sau ai fost unul dintre copiii adoptați, povestea ta contează. Scrie-ne la redacție pe adresa de e-mail: [email protected]. Fiecare mărturie poate fi o piesă din puzzle-ul unei justiții întârziate, dar încă posibile.

Adevărul nu trebuie să doară. El trebuie, în sfârșit, să vindece.

de Eugen-Costin Cristescu,

Jurnalist independent- Intransigent.ro

Sursele foto: theguardian.com și npr.org

SURSE ȘI DOCUMENTARE

Această anchetă s-a bazat pe o documentare riguroasă, în mai multe etape, care include:

• Rapoarte și investigaţii ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), prin care s-au sesizat organele penale în legătură cu condiţiile din cămine-spital precum Cighid, Păstrăveni şi Sighetu Marmației (ex: sesizarea penală din 2024 privind ordonanţa de clasare).
  Sursa: IICCMER – Comunicat oficial 2024
• Analize internaţionale: raportul europarlamentarului Emma Nicholson (1999–2001) pentru Parlamentul European privind sistemul de protecţie a copilului din România, care denunță abandonul și comerțul mascat cu copii prin adopții internaționale.
  Sursa: RFE/RL – raport și corespondență europeană
• Studii academice despre adopţiile internaţionale ale copiilor români și legătura acestora cu procesul de aderare la Uniunea Europeană – „International adoption of Romanian children and Romania’s admission to the European Union (1990–2007)”.
  Sursa: ResearchGate – articol academic
• Investigaţii de presă publicate în România și în străinătate, care au dezvăluit condițiile inumane din instituțiile de protecție, mortalitatea ridicată și neregulile din sistemul adopțiilor.
  Exemplu: „More details emerge about the horrors of Romania’s orphanages” – RFE/RL, 2023
• Mărturii directe ale adulților adoptați internațional, foștilor angajați din orfelinate, voluntarilor străini și funcționarilor implicați în procedurile de adopție.

Vă mulțumim pentru implicare și colaborare. Verificarea documentelor și informațiilor prezentate continuă, iar sursele citate constituie baza acestei anchete publicate pe Intransigent.ro.