Într-un oraș sufocat de taxe mai mari, facturi crescute și promisiuni reciclate, consultarea cetățenilor nu mai este un moft administrativ, ci o obligație morală și legală. Solicitarea formulată de Mihai Cristian Apostolache repune pe masă o întrebare pe care administrațiile o evită de ani buni: cine are ultimul cuvânt asupra bugetului – cetățeanul sau cercul restrâns al decidenților?
Bugetul local nu este o abstracțiune contabilă și nici o anexă tehnică destinată inițiaților. El este, în esență, o hartă a priorităților: ce se repară, ce se amână, ce se ignoră. Iar atunci când această hartă se desenează fără a întreba pe cei care plătesc, rezultatul nu este doar frustrare, ci ruptură între administrație și comunitate. Consultarea publică devine astfel nu un exercițiu de imagine, ci singurul mecanism prin care decizia capătă legitimitate.
Întrebarea nu vizează doar procedura, ci responsabilitatea. Dacă banii provin din buzunarul ploieștenilor, atunci dreptul de a influența direcția lor nu poate fi delegat în tăcere. A cere explicații, a propune priorități, a cere justificări nu înseamnă opoziție, ci implicare civică matură. Iar o administrație sigură pe ea nu se teme de dialog — îl caută.
De aici începe, de fapt, miza reală: transformarea cetățeanului din contribuabil pasiv în partener de decizie. Nu prin scandal, nu prin lozinci, ci prin participare informată. Cine înțelege asta azi, poate influența bugetul de mâine. Cine tace, acceptă să plătească pentru decizii luate în lipsa sa.
O solicitare clară, legală și incomodă
Prin adresa transmisă către Mihai Polițeanu, primarul municipiului Ploiești, consilierul local solicită organizarea de adunări cetățenești în fiecare cartier, înainte ca proiectul de buget local să ajungă pe masa Consiliul Local al Municipiului Ploiești.
Nu după aprobarea bugetului, când totul este deja decis.
Nu formal, bifat rapid printr-un anunț pierdut pe un site instituțional.
Ci înainte, în acel moment rar în care direcția banului public mai poate fi ajustată, corectată, influențată.
Aceasta este, de fapt, partea „incomodă” a solicitării. Pentru că mută discuția din sala de ședințe în cartiere. Din limbaj tehnic în probleme concrete. Din control administrativ în explicare publică. Iar explicațiile cer timp, asumare și, mai ales, disponibilitatea de a asculta.
Demersul nu este unul emoțional sau populist, ci strict ancorat în lege. Codul Administrativ (OUG nr. 57/2019) oferă cadrul necesar:
-
Art. 248 conferă primarului competența de a convoca și organiza adunări cetățenești pentru probleme de interes deosebit;
-
Art. 75 alin. (1) lit. c) consacră principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor de interes local, ca expresie directă a autonomiei locale.
Așadar, nu vorbim despre o favoare cerută administrației, ci despre un instrument legal pus la dispoziția ei. Un instrument care, folosit corect, poate transforma bugetul dintr-un document opac într-un contract de încredere cu comunitatea.
Iar aici apare adevărata miză: dacă legea permite dialogul, refuzul lui devine o alegere politică. Una care spune multe despre felul în care este privit cetățeanul – ca partener sau doar ca plătitor.
De ce deranjează consultarea publică?
Pentru că schimbă raportul de forțe.
Nu prin confruntare, ci prin claritate.
Consultarea publică scoate bugetul din birouri și îl aduce în cartiere, acolo unde se simte lipsa asfaltului, unde o țeavă spartă devine problemă zilnică și unde „prioritățile strategice” se traduc în nervi, frig sau costuri suplimentare. Odată ajuns aici, bugetul nu mai poate fi ascuns în tabele și anexe, ci trebuie explicat pe înțelesul tuturor.
În același timp, obligă administrația să justifice diferențele. De ce un cartier primește trotuare, iar altul doar promisiuni? De ce unele investiții se repetă ciclic în aceleași zone, în timp ce altele rămân permanent pe lista de „analiză”? Întrebări incomode, dar firești, care nu atacă instituția, ci cer coerență și echitate.
Poate cel mai deranjant aspect este însă acela că transformă cetățeanul din spectator în participant. Nu mai asistă pasiv la decizii deja luate, ci este pus în situația de a înțelege, de a compara și de a propune. Iar un cetățean informat este greu de ignorat și imposibil de tratat cu formule goale.
Într-un context în care taxele și impozitele locale au crescut — atât ca efect al modificărilor legislative naționale, cât și prin hotărâri adoptate la nivel local — această solicitare nu este un gest de opoziție, ci unul de responsabilitate administrativă. Este reacția normală într-un oraș în care costurile cresc, iar explicațiile întârzie.
Consultarea publică deranjează nu pentru că ar fi excesivă, ci pentru că pune oglinda în fața deciziei. Iar acolo unde oglinda este evitată, problema nu este cetățeanul care întreabă, ci administrația care preferă să nu răspundă.
Într-un oraș sufocat de taxe mai mari, facturi crescute și promisiuni reciclate, consultarea cetățenilor nu mai este un moft administrativ, ci o obligație morală și legală. Iar solicitarea formulată de Mihai Cristian Apostolache, consilier local al municipiului Ploiești, readuce în prim-plan o întrebare esențială:
cine decide, în realitate, cum se cheltuiesc banii ploieștenilor?
Trei argumente simple, dar greu de combătut
1. Transparență reală, nu de vitrină
Cetățenii au dreptul să știe direct, nu din comunicate sterile, cum vor fi cheltuiți banii lor.
2. Prioritizare corectă
Un cartier cu probleme de termoficare nu are aceleași urgențe ca unul sufocat de trafic sau lipsit de spații verzi.
Bugetul unic, decis de sus, ignoră aceste realități.
3. Dialog civic autentic
Adunările cetățenești pot deveni începutul unui dialog permanent, nu un exercițiu de imagine bifat o dată pe an.
Întrebarea-cheie rămâne
Va răspunde primarul Ploieștiului cu:
-
un calendar clar al întâlnirilor,
sau -
o tăcere administrativă elegant ambalată pe care sclavului digital, Pedro Mănescu o va exprima pe Facebook?
Pentru că, dincolo de texte de lege și principii frumos formulate, miza este una simplă: bugetul orașului este al administrației sau al cetățenilor?
Intransigent va urmări răspunsul Primăriei și va reveni. Pentru că transparența nu se declară. Se practică.
