Această comparație devine mult mai concretă.
În mai 2026, Complexul Energetic Oltenia a reușit să vândă energie produsă din cărbune, cu livrare bandă în perioada de vară, la aproximativ 661–670 lei/MWh. Oferta inițială fusese de 650 lei/MWh. Acesta este un reper de piață extrem de util, deoarece prețul la care producătorul este dispus să vândă trebuie să acopere, în principiu, costurile producției, inclusiv lignitul, exploatarea grupurilor, costurile de mediu și povara certificatelor CO₂, plus marja comercială.
În schimb, pentru ziua de 8 august 2026, datele OPCOM arată cât de violent se poate modifica prețul energiei odată cu dispariția producției solare. La ora 18:00, prețul PZU era de aproximativ 777 lei/MWh; la ora 19:00 urca la 888 lei/MWh; la ora 20:00 ajungea la 938 lei/MWh; la ora 21:00 depășea 1.002 lei/MWh, iar la ora 22:00 rămânea la circa 952 lei/MWh.
Cu alte cuvinte, exact în intervalul în care Guvernul cere reducerea consumului, energia tranzacționată pe piața pentru ziua următoare poate ajunge să coste cu aproximativ 300–350 lei/MWh mai mult decât energia pe cărbune vândută recent de Complexul Energetic Oltenia.
Diferența este importantă.
La un preț de 665 lei/MWh pentru energia pe lignit și 1.000 lei/MWh în ora de vârf pe piață, diferența este de aproximativ:
335 lei pentru fiecare MWh.
La 1.000 MW necesari timp de patru ore, vorbim despre 4.000 MWh.
Diferența teoretică ar fi de aproximativ:
1,34 milioane lei într-o singură seară.
Iar dacă situația s-ar repeta timp de 30 de zile, ordinul de mărime ar ajunge la:
aproximativ 40 milioane lei.
Acesta este un calcul comparativ, nu dovada că România importă în fiecare seară exact 1.000 MW la prețul PZU. Dar arată dimensiunea economică a problemei.
Mai există o precizare esențială: prețul OPCOM nu este identic cu „prețul importului”. România participă la piața europeană cuplată, iar energia care intră prin interconexiuni este tranzacționată prin mecanisme de piață. De aceea, comparația corectă trebuie făcută cu prețul angro relevant al zonei românești în orele în care necesarul intern este acoperit parțial din exterior, nu cu un presupus „tarif fix de import”.
Dar cât plătește populația?
Aici comparația trebuie făcută separat.
Consumatorul casnic nu plătește doar energia activă.
În factura finală intră și transportul, serviciile de sistem, distribuția, certificatele verzi, contribuția pentru cogenerare, contribuția CfD, acciza și TVA.
După liberalizarea pieței, prețurile diferă în funcție de contract, furnizor și zona de distribuție.
Din ofertele comerciale publice disponibile pe piață în 2026 rezultă că, pentru consumatorii casnici, prețul final poate varia aproximativ între:
1,20 și 1,70 lei/kWh, adică aproximativ 1.200–1.700 lei/MWh, toate componentele și taxele incluse.
Acesta este un reper de piață, nu un tarif unic național.
Diferența față de costul energiei ieșite din centrală este explicată tocmai prin faptul că factura finală cuprinde mult mai mult decât energia activă.
Și cât plătesc firmele?
Pentru clienții noncasnici, diferențele sunt și mai mari, în funcție de nivelul de tensiune, profilul de consum și contractul negociat.
Ofertele publice disponibile în 2026 indică, orientativ, prețuri finale de aproximativ:
1.160–1.200 lei/MWh pentru consumatori conectați la înaltă tensiune,
1.250–1.300 lei/MWh la medie tensiune,
iar la joasă tensiune prețul poate urca spre:
1.500–1.650 lei/MWh.
Pentru întreprinderile mici, anumite oferte comerciale publice ajung în aceeași zonă de 1.500–1.650 lei/MWh, în funcție de furnizor și condițiile contractuale.
Și aici vorbim despre prețuri finale facturate, nu despre costul propriu-zis al energiei produse.
Comparația care schimbă perspectiva
În cifre rotunde, situația poate fi prezentată astfel:
Concluzia nu este că energia pe cărbune ar fi ieftină în sens absolut.
Nu este.
Dar în actuala criză trebuie comparată cu alternativa reală.
Iar alternativa reală, în orele 19:00–23:00, nu este energia solară ieftină produsă la prânz.
Este energia de seară care urcă spre 900–1.000 lei/MWh, plus riscul ca România să fie obligată să limiteze consumul industrial.
Aici apare întrebarea pe care autoritățile nu o pot evita:
dacă România poate produce legal energie fermă pe cărbune la aproximativ 650–700 lei/MWh, este rațional economic să lase acele capacități nefolosite și să accepte energie de piață de aproape 1.000 lei/MWh sau să ceară fabricilor românești să-și reducă producția?
Într-o criză energetică, acesta nu mai este un argument ideologic.
Este un calcul economic.
Așa articolul rămâne concentrat pe piață, costuri și interesul consumatorului, fără să ofere vizibilitate comercială gratuită unui furnizor anume.
























