Era suficientă solicitarea unui „punct de vedere” de la primărie?
Din perspectiva legală, simpla cerere de explicații adresată autorității locale nu este echivalentă cu exercitarea controlului de legalitate. Prefectul are desigur posibilitatea, în practică, de a cere informații suplimentare de la o primărie pentru a clarifica o situație de fapt sau de drept. Însă acest demers este facultativ și nu îl absolvă pe prefect de responsabilitatea de a trage propriile concluzii și de a acționa dacă legea a fost încălcată. Cu alte cuvinte, prefectul nu se poate rezuma la a lua de bun răspunsul primăriei în cauză, mai ales când acel răspuns poate fi părtinitor ca în cazul de față(primăria având interesul să își apere propria acțiune). Rolul prefectului este acela de arbitru imparțial al legalității, ceea ce implică o analiză proprie, obiectivă.
În speța de față, dacă Prefectul ar fi procedat cu diligență, ar fi trebuit:
- Să verifice direct situația juridică a componenței CTATU Ploiești, adică existența hotărârii de consiliu local care să o includă (sau nu) pe dna Pandele. Această verificare era simplă și factuală – după cum s-a constatat, ultima HCL existentă era din mai 2025 și nu cuprindea numele acesteia.
- Să concluzioneze că există un viciu de legalitate (o încălcare a art. 37 din Legea 350/2001) prin faptul că noul arhitect-șef acționa în comisie fără a fi fost numit prin HCL. Această concluzie decurge logic din textele legale citate și din situația de fapt.
- Să decidă măsurile legale care se impun. Aici, se deschideau mai multe opțiuni, nefiind vorba de un act administrativ clasic individual sau normativ ușor de atacat (precum o HCL sau o dispoziție vădit ilegală), ci mai degrabă de o omisiune a consiliului local (faptul că nu a actualizat componența comisiei) coroborată cu o conduită nelegală (arhitectul-șef care votează fără bază legală).
Obligația Prefectului de a exercita control propriu
În asemenea situație atipică, prefectul avea obligația legală generală de a asigura respectarea legii. Chiar dacă nu există un „act” formal de atacat imediat (de exemplu, nu s-a emis vreo HCL nouă de către Consiliul Local Ploiești pe care să o poată ataca – problema era tocmai absența actului), prefectul putea și trebuia să folosească instrumentele de control la dispoziție.
Aceste instrumente includ:
Dispunerea unui control propriu (prin serviciul de specialitate al Instituției Prefectului): Prefectul are în subordine un corp de consilieri juridici însărcinați cu verificarea legalității actelor administrative ale UAT-urilor. Prefectul putea mandata acești consilieri să efectueze un control la Primăria Ploiești, pentru a verifica documentele CTATU, convocările, procesele-verbale ale ședințelor CTATU de după numirea noului arhitect-șef etc. Un asemenea control ar fi putut constata oficial neconcordanța dintre componența legal aprobată a CTATU și componența de facto, ceea ce ar fi reprezentat un raport de nelegalitate. Prefectul are dreptul să ceară autorității locale toate înscrisurile necesare și să documenteze neregulile.
Atacarea actelor administrative legate de situație: În lipsa unei HCL actualizate, prefectul ar fi putut analiza dacă nu cumva avem de-a face cu un refuz nejustificat al Consiliului Local de a emite un act administrativ obligatoriu (și anume, refuzul/omisiunea de a emite o HCL de modificare a comisiei, deși legea impune acest lucru la schimbarea arhitectului-șef). Potrivit art. 8 coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere sau de a emite un act în termen legal este asimilat unui act administrativ unilateral. Cu alte cuvinte, dacă prefectul interpreta că omisiunea consiliului local de a-și actualiza hotărârea este nelegală, ar fi putut teoretic să acționeze Consiliul Local în contencios pentru a-l obliga să emită actul (o acțiune în obligația de a face – să adopte HCL de modificare a componenței CTATU). Art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004 prevede explicit că instanța poate obliga autoritatea publică să emită actul administrativ la care era obligată de lege. Așadar, prefectul avea temei legal să ceară instanței să oblige Consiliul Local Ploiești să-și îndeplinească atribuția legală de a nominaliza noul arhitect-șef în comisie. (Desigur, un astfel de demers este rar întâlnit în practică – prefectul de regulă atacă un act existent, nu lipsa lui – dar din perspectivă juridică era posibil și, în acest caz, justificat de interesul public de a reinstaura legalitatea).
Suspendarea actelor subsecvente și/sau sesizarea altor organe: Prefectul putea, totodată, să analizeze legalitatea actelor emise în urma avizelor CTATU viciate. De exemplu, dacă în cele trei ședințe CTATU la care dna Pandele a votat s-au dat avize consultative care au stat la baza emiterii unor autorizații de construire sau certificate de urbanism ori altor acte administrative finale, prefectul putea examina legalitatea acelor acte finale. În măsura în care ele au fost emise în baza unui aviz nelegal (viciu de procedură esențială), prefectul le-ar fi putut considera nelegale în substanță și le-ar fi putut ataca la instanță pe fiecare în parte. (De exemplu, un certificat de urbanism emis cu încălcarea normelor privind avizarea tehnică – deși aici intrăm într-o analiză mai complexă privind dacă avizul CTATU este sau nu obligatoriu și cât de mult afectează validitatea autorizației/certificatului; în orice caz, prefectul avea posibilitatea să scruteze și această latură).
Sesizarea organelor competente în materie disciplinară sau contravențională: O altă obligație implicită a prefectului este aceea de a sesiza autoritățile abilitate atunci când constată încălcări ale legii ce exced rolului său. În contextul dat, prefectul putea informa de exemplu Inspectoratul de Stat în Construcții (ISC) – care, conform Legii 50/1991 și altor reglementări, controlează legalitatea documentațiilor de urbanism și autorizărilor – cu privire la faptul că avizele de oportunitate sau de urbanism ar fi fost emise fără respectarea componenței legale a CTATU. ISC ar fi putut efectua un control de specialitate. De asemenea, prefectul (sau ISC) putea constata dacă faptele reprezintă contravenții la normele urbanismului (Legea 350/2001 prevede sancțiuni contravenționale pentru nerespectarea procedurilor de avizare a documentațiilor de urbanism, de exemplu pentru emiterea de avize fără respectarea condițiilor legale). Dacă prefectul s-a limitat la a transmite mai departe răspunsul Primăriei, el practic nu a valorificat aceste pârghii.
Ca atare, Prefectul avea obligația legală să meargă dincolo de o simplă solicitare de clarificări către Primăria Ploiești. Solicitarea unui punct de vedere poate fi un prim pas pentru lămurirea faptelor, însă nu este, în sine, o măsură suficientă pentru a respecta rolul constituțional și legal al prefectului de garant al legalității. Dacă situația reclama o intervenție (așa cum reiese, deoarece o prevedere legală – art. 37 din Legea 350/2001 – era încălcată), Prefectul trebuia să acționeze concret: să constate oficial nelegalitatea și să o corecteze fie prin acțiune în contencios (atacarea unui act sau a unei omisiuni nelegale), fie prin alte demersuri administrative (îndrumare fermă sau sesizarea altor organe).
Respectarea art. 252–255 Cod administrativ și art. 1 și 8 din Legea 554/2004: Având în vedere cele de mai sus, se poate afirma că, în speță, Prefectul nu și-a valorificat pe deplin atribuțiile legale conferite de aceste texte. Art. 252–255 impun prefectului să vegheze la legalitate și să atace actele nelegale, iar Legea 554/2004 îi oferea cale liberă să acționeze în justiție în apărarea interesului public (fără niciun obstacol procedural). Faptul că Prefectul nu a inițiat niciun demers contencios sau de altă natură, mulțumindu-se să primească asigurările Primăriei că „totul este în regulă”, echivalează practic cu o neîndeplinire a obligației de a asigura respectarea legii. Art. 1 din Legea 554/2004 acreditează prefectul ca apărător al legalității actelor unităților administrativ-teritorială, iar în acest caz prefectul nu a apărat legalitatea, ci a lăsat aparent situația nerezolvată. De asemenea, art. 8 din Legea 554/2004 scutea prefectul de procedura prealabilă și îi permitea să se adreseze direct instanței – deci nu exista niciun impediment legal pentru a nu acționa. Prin comparație cu aceste standarde legale, reacția prefectului a fost pasivă și insuficientă.
Obligația legală de a dispune control propriu sau alte măsuri
Putem concluziona că Prefectul avea, dacă nu explicit un articol imperativ care să îl oblige să „facă control”, cu siguranță obligația de diligență derivată din rolul său legal de a verifica legalitatea și a acționa contra ilegalităților. Altfel spus, în loc să se limiteze la a cere un punct de vedere al Primăriei, prefectul trebuia (conform spiritului și finalității legii) să declanșeze propriul control și să utilizeze mijloacele legale de intervenție amintite. În limbaj curent, Prefectul nu avea voie să „șteargă pe mâini” cazul bazându-se pe poziția subiectivă a Primăriei, ci trebuia să își exercite autoritatea conferită de lege pentru a lămuri și corecta situația. Prin neacționare, prefectul riscă să devină complice la perpetuarea unei ilegalități, ceea ce contravine menirii funcției.
Este de subliniat că legiuitorul nu a intenționat ca prefectul să fie un simplu mediator între petiționar și primărie, ci un verificator ferm al respectării legii. În practică, prefecturile uneori solicită puncte de vedere de la primării ca o primă etapă, însă aceasta nu îi scutește de responsabilitatea de a lua măsuri dacă răspunsul primit este nesatisfăcător sau contrar legii.
În speța noastră, răspunsul primarului Politeanu era nu doar discutabil, ci în dezacord direct cu prevederile legale (după cum am arătat la Secțiunea II). Prefectul ar fi trebuit să observe acest lucru (având juriști în subordine) și să nu considere cazul închis. Obligația sa legală – izvorâtă implicit din art. 123 Constituție, art. 255 Cod adm. și art. 3 din Legea 554/2004 – era să protejeze legalitatea, nu relația comodă cu primăria.
Caracterul reacției prefectului și al apărării primarului: aspecte de legalitate, imparțialitate și diligență
În lumina analizei de mai sus, se pot formula următoarele concluzii juridice finale:
Participarea arhitectului-șef Andreea Roxana Pandele la ședințele CTATU cu drept de vot, în absența unei hotărâri a Consiliului Local care să o desemneze în componența comisiei, a fost nelegală. Aceasta contravine art. 37 din Legea nr. 350/2001, care cere aprobarea nominală a membrilor CTATU prin HCL. Apărarea Primăriei, care a pretins că arhitectul-șef poate exercita rolul de vicepreședinte „de drept” fără o numire formală, nu este susținută de lege. Dimpotrivă, primarul a oferit o interpretare părtinitoare și eronată a cadrului legal, aparent în încercarea de a acoperi o omisiune a administrației locale (neactualizarea la timp a HCL privind comisia). Această atitudine poate fi calificată drept părtinitoare, întrucât apără un interes propriu (validarea acțiunilor arhitectului-șef și evitarea recunoașterii unei erori administrative), în detrimentul obiectivității legale. Practic, Primăria a preferat să își justifice status quo-ul în loc să admită și să repare prompt încălcarea, ceea ce pune sub semnul întrebării buna-credință și conformitatea cu legea a răspunsului semnat de primar.
Reacția Prefectului Județului Prahova în acest caz a fost inactivă și neconformă exigentelor legale, putând fi considerată cel puțin deficientă dacă nu chiar nelegală prin omisiune. Prefectul, investit fiind cu obligația de a veghea la legalitatea actelor autorităților locale, nu a folosit instrumentele pe care legea i le pune la dispoziție (control, acțiune în contencios etc.). Limitându-se la a retransmite petentului poziția Primăriei, fără o evaluare critică, prefectul a dat impresia că girează apărarea Primăriei. Aceasta ridică suspiciunea unui anumit grad de părtinire sau cel puțin de lipsă de imparțialitate, de vreme ce prefectul nu a acționat ca un arbitru neutru al legalității, ci a părut să se alineze cu punctul de vedere al primarului. Chiar dacă nu putem afirma că prefectul a avut o intenție vădit părtinitoare, efectul concret al inacțiunii sale a fost favorizarea Primăriei Ploiești (care a evitat astfel un control de legalitate mai sever) și defavorizarea interesului public (care cerea clarificarea și corectarea rapidă a situației nelegale). Din această perspectivă, prefectul nu și-a îndeplinit pe deplin obligațiile legale decurgând din art. 252-255 Cod adm. și din Legea 554/2004, ceea ce echivalează cu o conduită inadecvată și contrară spiritului legii.
În termeni formali, omisiunea prefectului de a interveni poate fi considerată o încălcare a principiului legalității și a rolului său de tutelă administrativă. Deși legislația nu prevede sancțiuni directe pentru pasivitatea prefectului, o asemenea conduită poate atrage răspundere politică sau administrativă (Prefectul putând fi evaluat sau chiar eliberat din funcție de către Guvern dacă nu își exercită eficient atribuțiile). Esențial este că, juridic, situația de nelegalitate a persistat mai mult timp tocmai din cauza lipsei de reacție ferme a prefectului, fiind necesară intervenția presei și a societății civile pentru a determina ulterior corectarea sa. Acest lucru contravine scopului legii contenciosului administrativ, care îi conferă prefectului instrumentele pentru a preîntâmpina astfel de prelungiri ale ilegalității.
Caracterizarea juridică globală: Putem califica reacția prefectului drept inactivă și neadecvată din punct de vedere legal, întrucât nu a dat curs obligației de a restabili legalitatea. În același timp, apărarea primarului Politeanu se dovedește nelegală și părtinitoare, deoarece ignoră litera legii și încearcă să valideze o practică administrativă fără bază legală. Ambele comportamente ridică semne de întrebare privind conformitatea cu principiile bunei administrări și supremației legii. Prefectul ar fi trebuit să manifeste imparțialitate și vigilență – să nu se mulțumească cu asigurările primarului, ci să compare afirmațiile acestuia cu legea și cu documentele existente. Nereușind aceasta, prefectul nu și-a exercitat rolul de garant al legalității, permițând temporar perpetuarea unei stări de nelegalitate.
Astfel, reacția autorităților în ansamblu poate fi caracterizată ca deficientă sub aspectul legalității. Primăria Ploiești, în loc să recunoască obligația de a adopta o HCL pentru a-și corecta propria omisiune, a prezentat o apărare neîntemeiată legal, semn că a acționat într-un mod părtinitor, în favoarea intereselor sale de moment și nu în respectul strict al legii. La rândul său, Prefectul – care ar fi trebuit să fie un arbitru neutru – a dat dovadă de inacțiune și posibilă favorizare prin pasivitate a poziției primăriei, încălcându-și astfel (cel puțin moral și funcțional, dacă nu și legal în sens strict) îndatoririle. Situația a fost remediată abia ulterior (prin inițierea acelei HCL de îndreptare), însă doar sub presiunea externă, nu ca rezultat al mecanismelor obișnuite de control administrativ – ceea ce indică un eșec al prefectului de a-și exercita prompt rolul.
Oare ce se întâmplă cu actele semnate neavând calitatea de membru CTATU de arhitecta șefă Andreea Roxana Pandele? Nu trebuie anulate, domnule prefect????
