Până unde merge lipsa transparenței primarului Polițeanu?
Primăria Ploiești a confirmat în scris că refacerea trecerilor de pietoni din zona Vasile Lupu – Carpați – Bulevardul Republicii a fost realizată „prin sponsorizare” de către S.C. Industrie Mică S.A. Ulterior, când i s-a cerut contractul de sponsorizare și documentele aferente, administrația a refuzat să le comunice, invocând confidențialitatea dintre părți.
În mod normal, aici orice discuție ar fi trebuit să se închidă rapid: dacă există o sponsorizare reală, distinctă și legală, actul trebuia pus pe masă. Numai că Primăria a ales exact contrariul. A confirmat existența sponsorizării, dar a ascuns documentul care ar fi putut dovedi fără echivoc în ce condiții a fost încheiată, ce obiect are, ce valoare presupune și ce obligații au părțile. De aici începe problema de fond.
O administrație care lucrează corect nu se teme de propriile hârtii. Mai ales când este vorba despre o intervenție asupra domeniului public, într-o zonă intens circulată, vizibilă pentru toți cetățenii. Într-un asemenea caz, contractul nu este un moft jurnalistic și nici o curiozitate excesivă, ci documentul de bază care face diferența dintre transparență și opacitate.
Refuzul devine cu atât mai relevant cu cât aceeași societate apare, în 2025, și în relații contractuale publice cu Municipiul Ploiești pentru lucrări din aceeași sferă. Aici apare întrebarea legitimă pe care Primăria refuză să o lămurească prin simpla publicare a contractului: este vorba despre o sponsorizare distinctă, separată de celelalte raporturi contractuale, sau despre lucrări care trebuie explicate mai clar decât au fost explicate până acum?
Intransigent nu afirmă, în lipsa documentelor, că există o suprapunere între sponsorizare și alte contracte. Dar exact lipsa documentelor alimentează suspiciunea. Pentru că, dacă totul este limpede și legal, atunci nimic nu justifică ascunderea actului care ar trebui să închidă orice discuție. Când o primărie confirmă un fapt, dar refuză să arate hârtia care îl dovedește, nu presa creează neîncrederea, ci administrația însăși. Iar până când contractul va fi făcut public, întrebările rămân nu doar legitime, ci obligatorii.
Aceeași firmă, aceleași lucrări, alți bani
În paralel cu această sponsorizare ținută la secret, din datele publice consultate de Intransigent și din capturile SICAP.ai puse la dispoziția redacției rezultă că, în 2025, aceeași societate, S.C. Industrie Mică Prahova S.A., a avut contracte cu Municipiul Ploiești pentru lucrări din aceeași zonă de activitate: 177.000 lei pentru procurare și montare indicatoare stradale și 896.350 lei pentru lucrări de marcaj rutier, ambele datate 30 aprilie 2025.
Aici nu mai vorbim despre simple coincidențe de nume sau de activitate. Vorbim despre aceeași firmă, aceeași autoritate contractantă și lucrări din același registru tehnic: semnalizare și marcaj rutier. În acest context, refuzul de a prezenta contractul de sponsorizare nu mai pare o simplă rigiditate birocratică, ci devine elementul central al unei suspiciuni legitime.
Cu alte cuvinte, aceeași societate care execută lucrări plătite din bani publici pentru Primăria Ploiești este prezentată, în același an, și ca sponsor al unor intervenții similare asupra domeniului public. O asemenea suprapunere de roluri nu este, în sine, dovada unei nereguli. Dar este, fără îndoială, un motiv serios pentru care transparența ar fi trebuit să fie totală, nu selectivă.
Tocmai de aceea, contractul de sponsorizare devine documentul-cheie al întregii povești. El ar putea arăta dacă vorbim despre o operațiune distinctă, clar delimitată de celelalte contracte publice, sau dacă există o legătură care trebuie explicată limpede cetățenilor. În lipsa lui, administrația nu cere doar încredere, ci cere acceptarea unei versiuni oficiale fără posibilitatea de verificare.
Iar când aceeași firmă apare simultan în postura de executant plătit și de „sponsor” pentru lucrări similare, nu presa exagerează punând întrebări. Din contră, administrația este cea care, prin refuzul de a arăta actele, transformă o situație ce putea fi lămurită simplu într-un subiect care ridică semne de întrebare tot mai greu de ignorat.
Documentul care ar lămuri totul este exact documentul ascuns
Întrebarea pe care Primăria refuză să o clarifice este una simplă și decisivă: există într-adevăr un contract distinct de sponsorizare sau lucrările prezentate public drept „sponsorizare” au fost executate, în realitate, în cadrul ori în legătură cu raporturi contractuale deja existente între Primărie și aceeași firmă?
Aceasta nu este o speculație gratuită, ci o întrebare născută chiar din comportamentul administrației. Pe de o parte, Primăria confirmă oficial existența sponsorizării. Pe de altă parte, refuză să prezinte documentul care ar putea demonstra, fără echivoc, natura exactă a acesteia. Or, într-un caz atât de simplu, tocmai actul ascuns este cel care ar putea risipi imediat orice urmă de neclaritate.
Intransigent nu afirmă, în lipsa documentelor, că ar exista o suprapunere între sponsorizare și contractele publice deja cunoscute. Dar exact refuzul de a comunica actul solicitat în baza Legii 544/2001 alimentează această ipoteză legitimă. Pentru că, dacă sponsorizarea este reală, separată de celelalte contracte și lipsită de orice legătură cu lucrările deja atribuite din bani publici, atunci contractul ar fi primul document pe care o administrație onestă l-ar face public.
În lipsa lui, suspiciunea nu este fabricată de presă, ci produsă chiar de administrație. Mai exact, de o administrație care cere cetățenilor să creadă într-o versiune oficială, dar refuză să ofere hârtia care ar putea-o confirma. Iar când un document capabil să închidă orice discuție este ținut la secret, nu mai vorbim doar despre lipsă de transparență, ci despre o opacitate care obligă presa să pună întrebări tot mai incomode.
Când transparența lipsește, rămân întrebările despre răspundere
Primăria are la îndemână cea mai simplă soluție pentru a închide acest subiect: să publice contractul de sponsorizare, anexele, aprobările interne și documentele de recepție ale lucrărilor. Ar fi un gest firesc într-o administrație care nu are nimic de ascuns și care înțelege că transparența nu se mimează, ci se dovedește cu acte.
Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat până acum menține deschisă ipoteza că așa-zisa „sponsorizare” nu este o operațiune distinctă și limpede, ci o formulă convenabilă pentru lucrări care trebuie explicate mult mai riguros decât au fost explicate până în prezent. Cu cât documentele întârzie, cu atât întrebările devin mai apăsătoare, iar lipsa de răspuns nu mai poate fi tratată ca o simplă omisiune administrativă.
Dacă actele vor demonstra că totul a fost legal, corect și complet separat de contractele deja atribuite firmei din bani publici, atunci discuția se poate închide rapid. Dacă însă documentele vor indica altceva, cazul poate depăși sfera unei simple lipse de transparență și poate impune verificări serioase cu privire la modul în care aceste lucrări au fost prezentate, justificate și asumate de autoritatea locală.
Până atunci, rămâne un fapt imposibil de ignorat: nu presa a creat neclaritatea, ci administrația care a ales să confirme sponsorizarea, dar să ascundă exact documentul care ar fi trebuit să clarifice totul. Iar atunci când o primărie refuză transparența, răspunderea nu mai este doar o temă de dezbatere, ci o obligație publică ce trebuie lămurită până la capăt.
