Pe 11 aprilie 2025, fațada monumentală a Primăriei Municipiului Ploiești, clădire emblematică a administrației locale, a fost transformată în fundal pentru un mash de mari dimensiuni. Mulți trecători l-au privit cu interes. Unii au văzut în el o manifestare festivă, alții doar un afiș decorativ. Eu, însă, ca jurnalist care își ia profesia în serios, am văzut ceva mai mult: un posibil act de sfidare a legii, comis chiar de cei chemați să o respecte.
Pentru a elimina orice dubiu și a verifica dacă această intervenție vizuală respectă cadrul legal, am formulat o cerere de informații publice întemeiată pe Legea nr. 544/2001, pe art. 31 din Constituția României, dar mai ales pe Regulamentul Cadru privind Publicitatea Stradală în Municipiul Ploiești – un act normativ local, obligatoriu pentru toți, de la simpli cetățeni până la primar.
Cererea mea a fost precisă, structurată, întemeiată juridic și transmisă în termen. Ce am primit în schimb? Un răspuns arogant, incomplet și lipsit de orice urmă de responsabilitate administrativă, care, mai mult decât să răspundă, a pus sub semnul întrebării buna-credință a celor care conduc Primăria Ploiești.
Această lipsă de transparență nu este o simplă greșeală birocratică. Este, în fond, expresia unei administrații care încalcă legea sistematic și deliberat, încrezătoare că niciun organ de control nu se va sinchisi să ceară socoteală.
Întrebarea firească este: unde sunt instituțiile care trebuie să vegheze la legalitate?
Domnule Ginel Preda, șef al IPJ Prahova, sunteți la curent cu aceste posibile ilegalități flagrante comise în plină zi pe domeniul public, chiar sub ochii dvs.? Sau dormiți liniștit în umbra funcției?
Procurorii care veghează la aplicarea legii, v-ați uitat vreodată în art. 292 din Codul de Procedură Penală, care vă oferă dreptul și obligația de autosesizare în fața unui posibil abuz în serviciu sau a unei fapte comise cu dispreț față de reglementările locale? Sau preferați să frecați menta în birouri călduțe, privind în altă parte?
Un mash pe o clădire publică poate părea un detaliu. Dar când este montat fără autorizație, fără avize, într-o zonă protejată arhitectural, în dispreț față de regulamentul pe care tot primarul l-a jurat să-l respecte, atunci nu mai vorbim despre un afiș. Vorbim despre o palmă administrativă pe obrazul legii.
Și da, această palmă trebuie să doară. Iar noi, presa liberă, vom continua să vorbim, să cerem, să investigăm și – dacă este cazul – să tragem de mânecă instituțiile adormite ale statului. Cât timp? Cât va fi nevoie.
Am întrebat despre autorizația de construire. Ei ne-au răspuns cu… tăcerea
Într-un stat de drept funcțional, autorizația de construire este mai mult decât o formalitate birocratică. Este dovada că orice intervenție asupra spațiului urban respectă regulile jocului, că legea are întâietate asupra bunului plac și că nici administrația nu se situează deasupra normelor. La Ploiești, însă, această realitate pare inversată.
În cererea transmisă oficial Primăriei Ploiești, am solicitat clar și fără echivoc: să ni se comunice dacă a fost emisă autorizație de construire pentru mash-ul montat pe fațada instituției în data de 11 aprilie 2025. Am cerut și detalii firești: numărul, data, beneficiarul și documentația care a stat la baza acesteia. Nu este o întrebare filosofică. Este o solicitare legală, reglementată expres de art. 6 din Legea 544/2001, iar obligația autorității este să răspundă concret și complet.
Ce am primit? Un paragraf sec, lipsit de orice substanță juridică: „Executivul Municipiului Ploiești a analizat și aprobat cererea nr. 7060/26.03.2025 a companiei Stage Media Expert S.R.L.”
Atât. Nimic despre autorizație. Nicio trimitere la actul legal emis. Niciun număr. Niciun temei. Nicio copie. Nicio urmă de transparență. Zero.
Această omisiune nu este întâmplătoare. Este fie o recunoaștere tacită că autorizația nu există, fie o dovadă clară că administrația practică refuzul mascat de a furniza informații publice, încălcând Legea 544/2001.
Dar iată ce spune legea. Art. 3 lit. h) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții stipulează clar:
„Autorizația de construire se eliberează pentru lucrări cu caracter provizoriu, inclusiv panouri publicitare, corpuri și panouri de afișaj, firme și reclame amplasate pe clădiri.”
Deci, chiar și pentru un mash temporar, amplasat pentru câteva săptămâni sau luni, autorizația este obligatorie. Nu opțională. Nu un moft. Nu o decizie „analizată și aprobată” pe sub masă, în tăcerea unui birou de la etaj.
Această evitare a răspunsului deschide doar două posibilități, ambele grave:
- Autorizația nu există. Ceea ce înseamnă că mash-ul a fost montat ilegal, fără niciun drept și cu complicitatea celor care conduc orașul;
- Autorizația există, dar nu e comunicată. Caz în care administrația funcționează după o logică periculoasă: „Noi decidem ce și cui spunem. Voi întrebați degeaba.”
Oricare dintre cele două scenarii pune sub semnul întrebării respectul administrației față de lege, față de cetățean și față de propriul regulament local.
Este inadmisibil ca în anul 2025, într-un oraș cu pretenții de transparență, să nu putem obține un document care ar trebui afișat chiar pe fațada clădirii, la vedere, conform normelor legale. Dar poate tocmai de aceea nu l-au afișat: pentru că nu există.
Și atunci, se pune întrebarea: cine răspunde? Cine semnează? Cine răspunde penal pentru o lucrare fără autorizație pe domeniul public?
Așteptăm răspunsuri. Dacă nu de la primar, atunci de la instanță.
Avizele care nu există. Sau despre tăcerea care trădează nelegalitatea
În administrație, există o regulă simplă: niciun act nu se poate substitui legii, iar lipsa unui aviz nu poate fi compensată de voința politică sau de o aprobare informală. Asta, desigur, într-o administrație funcțională. La Ploiești, în schimb, se pare că lucrurile merg altfel: legea este opțională, iar regulamentele sunt simple maculatură.
În cererea mea oficială, transmisă în temeiul Legii nr. 544/2001, am cerut explicit următoarele: să mi se comunice dacă au fost emise trei avize esențiale, obligatorii prin lege și regulament:
- Avizul arhitectului-șef al municipiului;
- Avizul Comisiei Tehnice de Urbanism și Amenajarea Teritoriului;
- Avizul Direcției Județene pentru Cultură Prahova, în condițiile în care clădirea Primăriei se află într-o zonă de rezervație arhitecturală – mai precis, pe Bulevardul Independenței.
Răspunsul primit? Nimic. Absolut nimic. Doar că „Executivul a aprobat cererea firmei Stage Media Expert S.R.L.” Atât. Fără un cuvânt despre avize. Fără nicio trimitere la procedura legală. Fără măcar o minciună bine cosmetizată.
Dar iată ce spune regulamentul local, la art. 5.2.46:
„Este interzisă amplasarea mesh-urilor în perimetrul rezervației de arhitectură a municipiului Ploiești.”
Acest articol nu lasă loc de interpretări. Este interzis. Punct.
Bulevardul Independenței face parte din această rezervație – așa cum se precizează expres în Anexa 7 a regulamentului. Iar clădirea Primăriei, amplasată în Piața Eroilor, se află chiar în centrul acestei zone.
Mai mult, conform Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, orice intervenție – fie ea publicitară, decorativă sau constructivă – în astfel de zone nu poate fi efectuată fără avizul Direcției Județene pentru Cultură. Este o obligație legală, iar lipsa acestui aviz nu doar că invalidează întreaga procedură, ci o transformă într-un act administrativ ilegal. Poate că exagerăm un pic cu caracteristica de monument istoric, dar în contextul acțiunilor pe această temă, se merită să luăm în calcul toate variantele.
Atunci, întrebările devin inevitabile:
- Unde este avizul arhitectului-șef? A fost consultat? A fost întrebat? Sau a fost ocolit cu intenție?
- Unde este avizul Comisiei de Urbanism? Sau această comisie a devenit decorativă?
- Unde este avizul Direcției de Cultură Prahova? Și dacă nu există, de ce tace instituția?
Pentru că o tăcere nu e doar complice. În cazul de față, ea este probează o complicitate administrativă tăcută la o ilegalitate comisă ostentativ, pe o clădire publică, în centrul unei zone protejate.
Aceasta nu mai este doar o scăpare. Este un model de dispreț instituțional față de lege, față de patrimoniu și față de cetățeanul informat.
Legea cere avize. Regulamentul interzice expres mash-urile. Clădirea este în zona de protecție. Niciunul dintre aceste fapte nu este discutabil. Ce e discutabil – și profund scandalos – este de ce o administrație locală își permite să le ignore cu atâta nonșalanță.
Până când? Până când organele de control vor avea curajul să-și facă treaba. Sau presa va continua să-i împingă spre ea.
Aprobarea fără respectarea legislației în vigoare. Când administrația o comite fără să explice
Orice decizie care privește domeniul public trebuie să fie justificată, asumată și legal fundamentată. Nu doar pentru conformitate birocratică, ci pentru că legea impune trasabilitate și răspundere. În cazul mash-ului montat pe fațada Primăriei Ploiești, tocmai acest principiu a fost călcat în picioare.
În cererea oficială transmisă autorității locale, am întrebat explicit: care este baza legală a aprobării acestei amplasări? A existat o dispoziție a primarului? O decizie a Consiliului Local? Un contract? Un acord semnat? Ce act oficial a consfințit această intervenție pe una dintre cele mai vizibile clădiri ale orașului?
Răspunsul primit este de un cinism birocratic halucinant: „Administrația Serviciilor Sociale Comunitare Ploiești a dus la îndeplinire solicitarea companiei.”
Atât. Nimic despre ce act a stat la bază. Nimic despre cine a semnat. Nimic despre temei legal.
Cu alte cuvinte, o instituție subordonată Consiliului Local Ploiești s-a apucat să monteze un mash pe o clădire protejată, la simpla solicitare a unei firme private, ca și cum ar fi vorba de o banală comandă de imprimat un banner la colțul străzii. Fără procedură. Fără autorizație. Fără act administrativ.
Dar o administrație publică nu este o agenție de decor urban și nu poate acționa la „rugămintea” unei companii. Fiecare acțiune asupra spațiului public trebuie să fie reglementată prin acte oficiale, iar acestea trebuie să poarte semnătura unui funcționar public asumat, în baza unei competențe stabilite prin lege.
Lipsa oricărei justificări legale în acest caz înseamnă un singur lucru: întreaga operațiune a fost făcută fără respectarea normelor minime de transparență și legalitate. A fost făcută pe genunchi, fără ca publicul să aibă acces la procedură, fără ca documentele să fie publice, fără să existe vreo urmă de legalitate la vedere.
Mai grav, tăcerea Primăriei în privința actului care ar fi trebuit să stea la baza amplasării ridică o întrebare legitimă: a existat vreun act? Sau s-a lucrat „din vorbe”, în logica în care primăria nu mai e o instituție a legii, ci un instrument de favoare pentru cine trebuie?
Această lipsă de trasabilitate nu este doar suspectă. Este potențial penală, în condițiile în care o lucrare pe domeniul public, fără un act de aprobare, se poate încadra la abuz în serviciu sau chiar executare de lucrări neautorizate.
Și nu, nu este o exagerare. Pentru un simplu cetățean, montarea unui banner pe balcon presupune hârtii, aprobări, taxe, autorizații. Pentru primar și firma de casă? Doar o cerere și un telefon?
Dacă da, avem o administrație capturată, opacă și complice. Și atunci nu ne mai putem întreba dacă e vorba de prostie sau de intenție. Răspunsul devine evident.
Informație aruncată în text fără documente care să dovedească veridicitatea informației
După o serie de răspunsuri opace, trunchiate sau inexistente, Primăria Ploiești a reușit, în sfârșit, să furnizeze o informație concretă: mash-ul montat pe fațada instituției ar urma să stea acolo în perioada 1 aprilie – 15 august 2025, iar scopul declarat ar fi promovarea Larock Music Festival. Într-o altă lume, acest mic detaliu ar fi putut părea un semn de transparență. În realitate, însă, este doar o frază aruncată într-un paragraf birocratic, fără acoperire oficială.
Pentru că am întrebat care este documentul care consfințește această perioadă: o autorizație, un contract, o hotărâre, o dispoziție – orice act oficial. Nu am primit nimic. Nici măcar un indiciu. Doar o afirmație goală, care pare desprinsă mai degrabă dintr-o conversație telefonică decât dintr-un document administrativ.
În administrație, o astfel de perioadă nu poate fi stabilită prin declarații informale, ci doar prin acte administrative cu regim juridic clar. Orice lucrare temporară, cu caracter publicitar, presupune:
- o autorizație cu durată limitată;
- un contract de asociere, închiriere sau parteneriat (dacă e vorba de promovare culturală);
- și, în mod obligatoriu, o decizie semnată și înregistrată care atestă scopul și limitele intervenției.
Dar niciunul dintre aceste documente nu a fost transmis, menționat sau atașat în răspunsul oficial primit. Ceea ce ne obligă să formulăm, din nou, întrebarea esențială:
A existat vreodată acest document sau este pur și simplu o improvizație administrativă acoperită cu vorbe goale?
Pentru o instituție publică, declarațiile verbale nu țin loc de acte oficiale. Iar pentru o lucrare de acest tip – desfășurată pe o clădire protejată, în centrul orașului – lipsa documentului care fixează perioada de valabilitate poate duce la abateri grave de la lege.
Ce ne garantează că mash-ul nu va rămâne acolo și după 15 august? Ce ne garantează că acest termen nu a fost stabilit din pix, doar pentru a cosmetiza o situație ilegală? Și, mai ales, cine răspunde pentru această lipsă totală de documente?
Când administrația funcționează pe bază de afirmații neverificabile și nu produce niciun act oficial, nu mai vorbim despre o scăpare, ci despre o strategie deliberată de evitare a legalității. Și acest comportament, repetat în fiecare etapă a solicitării mele, devine proba unei administrații care refuză să funcționeze în parametri de transparență și conformitate legală.
Pentru o simplă întrebare: „Pe ce bază stă mash-ul acolo?” am primit un răspuns care spune, în esență: „Pentru că așa vrem noi.”
Și asta, în sine, este cel mai periculos precedent pe care o instituție publică îl poate crea.
Bani încasăm sau favorizăm? Când administrația tace, dubiul devine certitudine
Una dintre cele mai simple întrebări pe care o poți adresa unei primării este: „Cât încasează orașul pentru un mash amplasat pe propria clădire?” Nu e nevoie de vreo dezbatere filosofică, nici de interpretări juridice complicate. Există un regulament, există un Capitol 6 care reglementează taxele de publicitate, și există, teoretic, un aparat administrativ care ar trebui să le aplice.
În cererea transmisă oficial, am întrebat punctual:
„A fost percepută vreo taxă de publicitate pentru mash-ul montat pe fațada Primăriei? Dacă da, care este cuantumul acesteia?”
Răspunsul? Unul gol. O tăcere completă. Ocolirea subiectului. Nimic.
Ei bine, când vine vorba de bani – mai ales bani publici –, tăcerea nu mai este doar suspectă. Este alarmantă.
Potrivit Regulamentului privind Publicitatea Stradală, Capitolul 6 este clar: orice formă de publicitate amplasată pe domeniul public sau pe fațadele clădirilor publice este supusă unei taxe, stabilită prin hotărâre a consiliului local. Nu există excepții pentru firme „prietene”, festivaluri „cool” sau proiecte „promovate de sus”.
Prin urmare, simplul fapt că această informație nu a fost furnizată înseamnă că:
- Ori taxa nu a fost percepută deloc, caz în care avem un act de favorizare în dauna bugetului public;
- Ori taxa a fost percepută, dar nu se vrea comunicarea ei, caz în care vorbim de o tentativă de ascundere a unui aranjament netransparent;
- Ori nu există niciun contract sau act de impunere fiscală, iar firma a fost lăsată să folosească o clădire publică gratuit, fără licitație, fără taxe, fără justificare.
Și atunci, întrebările devin apăsătoare:
- A fost compania scutită discret de plată?
- S-a invocat un parteneriat „cultural” de fațadă pentru a eluda regimul fiscal?
- Există o practică a administrației locale de a aplica selectiv taxele – după simpatii, interese sau ordin de partid?
Toate variantele sunt grave. Și toate trimit la o realitate de neacceptat: o administrație care, în loc să aplice legea, o evită sistematic, iar în loc să protejeze bugetul public, pare să îl trateze ca pe o valiză personală, din care se oferă beneficii unor operatori „aleși”.
De ce nu ni s-a transmis cuantumul? De ce nu s-a spus dacă s-a încasat sau nu? Pentru că, probabil, nu s-a încasat nimic. Și atunci, vinovăția nu se mai citește în rânduri, ci în răspunsul care lipsește cu totul.
Într-un oraș în care fiecare leu contează, să lași o firmă să-și lipească mash-ul pe clădirea simbol a orașului, fără să încasezi niciun ban, este mai mult decât o scăpare. Este o formă de abuz administrativ tăcut, dar perfect cuantificabil.
Și exact din acest motiv, noi nu vom tăcea.
Primăria acoperă fațada cu mash. Dar cine acoperă ilegalitățile administrației Polițeanu?
Răspunsul primit de la Primăria Municipiului Ploiești nu este doar incomplet. Este profund sfidător. Este un model de refuz mascat al accesului la informațiile de interes public, o manevră birocratică prin care transparența este înlocuită cu opacitatea, iar respectul pentru lege este înlocuit cu aroganță instituțională.
Acest caz nu mai este despre un simplu mash. Este despre modul în care administrația condusă de primarul Mihai Polițeanu înțelege să funcționeze: cu reguli pentru cetățeni și derogări pentru putere. Pentru ploieșteanul de rând – autorizații, avize, taxe, hârtii. Pentru administrație – doar un „se aprobă cererea” scris într-un paragraf sec.
Dar cine semnează pentru această lipsă de legalitate? Cine își asumă răspunderea pentru aprobările date fără bază normativă, fără autorizații, fără avize? Cine răspunde pentru faptul că o clădire publică dintr-o zonă protejată a fost transformată în panou de reclamă fără respectarea niciunei reguli?
Într-un oraș în care administrația își permite să încalce propriile regulamente, iar instituțiile de control tac complice, presa are datoria să nu tacă. De aceea, vom merge mai departe: cu noi solicitări, cu plângeri administrative, poate chiar cu acțiune în instanță. Pentru că acest tip de comportament nu poate și nu trebuie normalizat.
Fațada Primăriei nu este un spațiu de campanie. Nu este o vitrină pentru contracte încheiate pe șest. Este simbolul administrației. Iar administrația trebuie să fie prima care respectă legea. Nu să o acopere cu un mash și o grimasă de nepăsare.
Cât despre primarul Polițeanu – care pare să confunde funcția cu proprietatea personală și regulamentul cu o simplă sugestie – îl întrebăm public: câte alte abuzuri mai trebuie comise până când organele de cercetare penală se vor autosesiza?
Într-un oraș condus prin arbitrar, cu legi aplicate discreționar și o administrație care decide discreționar cine plătește și cine nu, presa rămâne singura instituție care nu doarme. Și care nu se va opri.
