De luni de zile, în spațiul public, insolvența TCE este prezentată ca o fatalitate. Ca un fenomen natural, imposibil de evitat. O „soluție tehnică”, rostită cu voce joasă, aproape resemnat, de parcă ar fi vorba despre o lege a gravitației, nu despre rezultatul unor decizii administrative concrete.
Această narațiune este convenabilă. Simplifică realitatea. Anulează responsabilități. Și, mai ales, mută atenția de la cauza reală către un efect prezentat drept inevitabil.
Din punct de vedere juridic, însă, realitatea este cu totul alta. Insolvența TCE nu este o soluție și nu este un punct de plecare. Este consecința directă a unei neexecutări sistematice a obligațiilor financiare ale autorității locale, respectiv ale Primăria Ploiești, față de operatorul de transport public.
Cu alte cuvinte, nu TCE a generat problema, ci lipsa finanțării la timp și în cuantumul stabilit de lege și de hotărârile administrației locale. Insolvența nu vine dintr-o ineficiență structurală dovedită, ci dintr-o subfinanțare tolerată, prelungită și, în cele din urmă, normalizată în discursul public.
Tocmai pentru a împiedica transformarea acestei „soluții tehnice” într-un instrument de demolare a serviciului public de transport, Alianța pentru Drepturile Omului din România a intervenit preventiv și a depus o ordonanță președințială, solicitând instanței obligarea autorității locale să asigure finanțarea minimă necesară funcționării transportului public. Nu ca gest simbolic. Nu ca exercițiu de imagine. Ci ca ultim mecanism juridic capabil să oprească un proces care, odată intrat în logica insolvenței, scapă rapid de sub controlul public.
Această intervenție nu a apărut din neant. Nu este rezultatul unui impuls conjunctural. Ea a devenit necesară în contextul unei întrebări incomode, dar pe deplin legitime, pe care nimeni nu pare dispus să o formuleze direct:
de ce Sindicatul X evită acțiunile în instanță, deși are calitate procesuală, instrumente legale clare și un interes direct în protejarea salariilor și a locurilor de muncă, înainte de orice discuție despre insolvență?
Întrebarea devine cu atât mai relevantă cu cât este evident că persoanele din conducerea TCE nu au un interes real să forțeze această confruntare juridică cu autoritatea locală. Fie din considerente de oportunitate, fie din rațiuni administrative sau de dependență instituțională, conducerea operatorului nu este poziționată structural pentru a acționa agresiv împotriva finanțatorului său. În acest vid de acțiune apare, inevitabil, rolul sindicatelor.
Când nici operatorul, nici autoritatea nu acționează pentru corectarea cauzei reale a dezechilibrului financiar, tăcerea sindicatelor nu mai este o opțiune neutră. Ea devine parte a mecanismului care normalizează insolvența ca „destin” și pregătește terenul pentru pașii următori, mult mai greu reversibili.
În acest context, ordonanța depusă de ADOR nu este un gest radical. Este, dimpotrivă, ultimul gest rațional înainte ca insolvența să devină un fapt împlinit și, ulterior, un argument perfect pentru externalizare, restructurare sau pierderea controlului public asupra transportului.
Când insolvența este acceptată ca fatalitate, nu mai este nevoie de decizii politice explicite. Sistemul se prăbușește „natural”. Iar responsabilitatea se dizolvă odată cu el.
Sindicatul are calitate procesuală. Și nu una simbolică
Ideea că sindicatul ar fi un simplu spectator într-o criză financiară de asemenea amploare este nu doar eronată, ci profund convenabilă pentru toți cei care preferă ca lucrurile să rămână neschimbate. În realitate, sindicatul nu este un actor decorativ în acest conflict. Are calitate procesuală. Și nu una simbolică, de bifat în comunicate.
Sindicatul reprezintă salariații. Iar salariații sunt prima verigă care cedează atunci când un serviciu public este subfinanțat deliberat. Nu la nivel teoretic, nu în rapoarte abstracte, ci în viața concretă: salarii puse sub semnul întrebării, contribuții neachitate, drepturi suspendate, locuri de muncă transformate în variabile de ajustare contabilă.
Din punct de vedere juridic, această reprezentare nu este pasivă. Ea conferă sindicatului dreptul și obligația de a acționa. De a cere instanței obligarea autorității publice la achitarea subvențiilor și finanțărilor datorate. De a arăta, cu probe, că riscul nu este unul ipotetic, ci unul direct, imediat și măsurabil asupra salariilor, contribuțiilor sociale și stabilității locurilor de muncă. De a solicita măsuri urgente atunci când dezechilibrul financiar nu mai este o perspectivă, ci o realitate în curs de instalare.
Mai mult decât atât, cadrul legal permite sindicatelor să meargă chiar până la cererea de deschidere a procedurii insolvenței împotriva autorității debitoare, atunci când aceasta refuză sau amână nejustificat plata obligațiilor sale. Este o pârghie extremă, rar folosită, dar perfect legală. O pârghie care mută responsabilitatea exact acolo unde trebuie: asupra debitorului real.
Există însă o condiție esențială, pe care legea o impune tocmai pentru a preveni abuzul: această măsură poate fi folosită doar după epuizarea instrumentelor de obligare la plată. Insolvența nu este un shortcut. Nu este o soluție de primă intenție. Nu este o modalitate de a „face ordine” prin sacrificarea operatorului și a angajaților.
Insolvența este ultima mutare dintr-un joc care, în mod normal, ar trebui câștigat mult mai devreme, prin constrângerea legală a autorității să își respecte propriile obligații. Atunci când această succesiune este inversată, nu mai vorbim despre redresare, ci despre abandon mascat.
De aceea, acceptarea insolvenței ca primă opțiune nu este un act de realism, ci un semn de renunțare. Iar renunțarea, în acest context, nu este neutră. Ea mută costurile pe umerii celor care au cea mai mică vină și cel mai puțin control: salariații și cetățenii care depind zilnic de transportul public.
Insolvența nu este prima mutare. Este ultima.
Tot ce se întâmplă înainte de acest punct spune, de fapt, cine a ales să lupte și cine a ales să se retragă.
De ce plata datoriilor către TCE trebuie să fie primul pas
În orice discuție serioasă despre redresarea TCE, ordinea pașilor nu este o chestiune de opinie. Este o chestiune de drept. Iar din punct de vedere juridic, există un adevăr simplu pe care discursul public încearcă să-l ocolească: plata datoriilor către TCE trebuie să fie primul pas, nu insolvența operatorului.
Motivul este elementar și incomod în același timp. Datoria nu aparține TCE, ci este rezultatul direct al subfinanțării sistematice operate de autoritatea locală. Operatorul public nu a generat singur acest dezechilibru financiar. El a fost împins în această situație prin neexecutarea obligațiilor de către finanțatorul său legal, respectiv Primăria Ploiești. A vorbi despre insolvența TCE fără a vorbi, mai întâi, despre plata acestor datorii înseamnă a inversa deliberat cauza cu efectul.
Odată deschisă procedura insolvenței, lucrurile se schimbă radical. Drepturile salariaților devin negociabile. Beneficiile pot fi suspendate. Contractele colective sunt reinterpretate prin filtrul „necesităților de reorganizare”. Ceea ce până ieri era drept devine, peste noapte, „cost”. Iar ceea ce nu mai poate fi susținut financiar este sacrificat în numele eficienței. Insolvența nu corectează nedreptatea inițială, ci o redistribuie — aproape exclusiv în detrimentul angajaților.
Mai grav este că insolvența creează cadrul perfect pentru rescrierea narațiunii. Subfinanțarea dispare din peisaj, iar în locul ei apare eticheta comodă a „ineficienței operatorului”. Nu se mai discută despre cine nu a plătit, ci despre cine „nu a performat”. Această mutație de discurs este esențială, pentru că ea legitimează următorul pas: schimbarea operatorului.
Contextul temporal face acest scenariu și mai periculos. Delegarea serviciului public de transport expiră la 24 octombrie 2026. O insolvență declanșată sau menținută până în apropierea acestui termen slăbește decisiv poziția operatorului public. În acel moment, autoritatea poate susține, aparent obiectiv, că TCE nu mai este capabil să asigure serviciul în condiții „normale”. Iar de aici până la privatizare sau externalizare nu mai este decât un pas administrativ.
Aceasta nu este o teorie alarmistă și nici o speculație jurnalistică. Este un scenariu juridic clasic, aplicat în numeroase alte cazuri în care servicii publice au fost scoase din zona de control public fără o decizie explicită de privatizare. Insolvența devine instrumentul care face posibil ceea ce, politic, nu ar putea fi asumat direct.
De aceea, orice discuție despre redresare care sare peste etapa obligării autorității la plată este, în esență, o discuție viciată. Nu pentru că insolvența ar fi ilegală în sine, ci pentru că folosirea ei ca primă soluție denaturează complet responsabilitatea. Mai întâi se repară cauza. Abia apoi se discută despre efecte. Orice altă ordine a pașilor nu duce la redresare, ci la cedarea treptată a unui serviciu public sub pretextul inevitabilului.
ADOR pune la dispoziție sindicatului/ sindicatului documentele pentru instanță
Pentru a elimina definitiv orice pretext de inacțiune, acest articol nu se limitează la constatări sau critici. El pune pe masă, concret și verificabil, instrumentele juridice necesare. Nu promisiuni, nu sugestii, nu intenții viitoare, ci documente reale, funcționale, gata de folosit.
Sindicatului SLTPP îi sunt puse la dispoziție, gratuit, două drafturi esențiale:
o cerere de chemare în judecată, construită pentru obligarea autorității locale la îndeplinirea obligațiilor legale de finanțare a serviciului public de transport, și
o ordonanță președințială, formulată ca măsură urgentă, menită să prevină insolvența și să asigure continuitatea serviciului public până la clarificarea situației de fond.
Sunt documente redactate profesionist, fundamentate juridic, gândite pentru a rezista în instanță. Nu schițe, nu exerciții teoretice, nu „modele orientative”, ci acte procedurale complete, care pot fi depuse fără ajustări de substanță. Ele sunt, practic, diferența dintre discurs și acțiune. Le vom pune la dispoziție la solicitare pe mail-ul [email protected].
În acest context, dispar automat toate explicațiile invocate până acum în mod recurent: că nu se știe cum se procedează, că nu există expertiză, că nu este momentul potrivit sau că lipsesc resursele necesare pentru un demers juridic. Momentul există. Cadrul legal este clar. Instrumentele sunt disponibile. Iar costul inacțiunii este deja vizibil.
De aici înainte, discuția nu mai este despre posibilități, ci despre asumare. Când soluțiile sunt puse pe masă, iar documentele sunt accesibile, alegerea de a nu acționa devine o decizie, nu o constrângere. Iar această decizie produce efecte — nu doar juridice, ci și sociale — pe care cineva va trebui, mai devreme sau mai târziu, să le explice.
De ce a intervenit ADOR înaintea sindicatului
Intervenția Alianței pentru Drepturile Omului din România nu a fost un gest de substituire și nici o demonstrație de forță instituțională. A fost o reacție la vid. Un vid de acțiune care, într-un context de degradare accelerată a unui serviciu public esențial, nu mai putea fi ignorat fără consecințe.
În lipsa oricărei inițiative judiciare asumate de SLTPP, Alianța pentru Drepturile Omului din România a intervenit preventiv, depunând ordonanța președințială în nume propriu și exclusiv în interes public. Nu pentru a ocupa un loc care aparține sindicatelor. Nu pentru a le înlocui rolul legal. Ci pentru a opri un proces care risca să scape definitiv de sub controlul public.
Este esențial ca această intervenție să fie înțeleasă corect. ADOR nu a cerut bani ca un creditor. Nu a formulat pretenții patrimoniale. Nu a urmărit niciun beneficiu material, direct sau indirect. Demersul său nu are legătură cu recuperarea unei datorii în sens civil, ci cu prevenirea unui prejudiciu social major, a cărui producere devenea din ce în ce mai probabilă pe fondul inacțiunii.
În momentul în care insolvența începe să fie tratată public ca o opțiune „tehnică”, iar nu ca un eșec al finanțării, pericolul nu mai este doar economic. Devine instituțional. Devine structural. Insolvența încetează să mai fie un risc și se transformă într-un instrument — unul care poate fi folosit pentru a justifica decizii radicale, ireversibile, luate în afara unei dezbateri reale.
Exact aici a intervenit ADOR. Nu pentru a arbitra un conflict sindical, ci pentru a apăra continuitatea unui serviciu public esențial, într-un moment în care fiecare zi de inacțiune muta balanța de la prevenție către fapt împlinit. Ordonanța președințială depusă nu este o soluție finală și nici nu pretinde acest lucru. Este o măsură temporară, de urgență, menită să câștige timp și să readucă responsabilitatea acolo unde trebuie să fie: la nivelul autorității publice care are obligația legală de a finanța serviciul.
Într-un astfel de context, a nu interveni ar fi însemnat acceptarea tacită a unui scenariu în care insolvența nu mai este combătută, ci gestionată. Iar între gestionarea insolvenței și pierderea controlului public asupra unui serviciu esențial, distanța este, de regulă, mult mai mică decât se recunoaște public.
ADOR a acționat tocmai pentru a opri această alunecare. Nu împotriva sindicatelor. Nu în locul lor. Ci pentru ca instanța să fie sesizată înainte ca insolvența să devină argumentul suprem, iar interesul public să fie sacrificat în numele unei false inevitabilități.
În măsura în care SLTPP nu va depune până marți 20 ianuarie ordonanța președințială și cererea de chemare în judecată, ADOR va depune cererea sa, după ordonanța președințială depusă astăzi.
De ce miza este transportul public, nu o dispută sindicală
A reduce această situație la o dispută sindicală ar fi nu doar greșit, ci periculos. Pentru că miza reală nu este una sindicală. Nu este despre raporturi de muncă, negocieri colective sau confruntări instituționale punctuale. Miza este una profund publică, iar confuzia dintre cele două servește exact celor care preferă ca lucrurile să fie discutate într-un cerc cât mai îngust.
Transportul public nu este un simplu serviciu economic. Este un serviciu public esențial, parte din infrastructura de bază a unui oraș funcțional. El asigură mobilitatea zilnică a zeci de mii de oameni, accesul la muncă, educație, servicii medicale. Din acest motiv, transportul public nu poate fi tratat ca o companie oarecare, supusă exclusiv logicii profitului sau hazardului financiar.
De aceea, principiul fundamental care îl guvernează este controlul public. Atât timp cât transportul rămâne public, deciziile privind funcționarea lui sunt supuse responsabilității politice, controlului administrativ și, în ultimă instanță, interesului general. În momentul în care acest control este pierdut — indiferent prin ce mecanism — orașul pierde un instrument strategic, iar cetățenii devin simpli utilizatori captivi.
Problema apare atunci când insolvența nu mai este tratată ca un eșec de evitat, ci ca un „argument” administrativ. Când subfinanțarea prelungită nu mai este privită drept cauză, ci este lăsată să producă efecte până la punctul în care operatorul public devine vulnerabil, instabil și ușor de înlocuit. În acest punct, discursul se schimbă. Nu se mai vorbește despre obligații neîndeplinite, ci despre „necesitatea unei schimbări de paradigmă”.
Există suficiente indicii că exact această schimbare de paradigmă este pregătită, discret, în plan administrativ. Insolvența este lăsată să se contureze nu ca problemă de corectat, ci ca instrument de justificare. Odată acceptată public ideea că operatorul public „nu mai face față”, următorul pas devine aproape reflex: externalizare, concesionare, parteneriat cu un operator privat. Nu ca opțiune ideologică, ci ca „singura soluție rămasă”.
Primarul Mihai Polițeanu afirmă public că nu dorește privatizarea transportului. Declarația, în sine, este liniștitoare. Dar în administrație, faptele cântăresc mai mult decât intențiile declarate. Iar faptele arată altceva: întârzieri sistematice la plată, lipsa unei intervenții ferme pentru corectarea cauzei reale a dezechilibrului financiar și o pasivitate care apasă nu doar asupra operatorului, ci și asupra actorilor sociali implicați.
Într-un astfel de context, a vorbi despre „conflict sindical” este o diversiune comodă. Ea mută atenția de la ceea ce este esențial: riscul pierderii controlului public asupra transportului. Iar acest risc nu afectează doar angajații TCE. Îi afectează pe toți cei care depind zilnic de un serviciu care ar trebui să funcționeze în interes public, nu în logica minimizării costurilor sau maximizării profitului.
De aceea, intervențiile juridice, dezbaterile publice și presiunea civică nu sunt despre cine are dreptate într-o dispută instituțională. Sunt despre dacă orașul va mai decide singur asupra transportului său sau dacă această decizie va fi cedată, treptat și fără o asumare explicită, în numele unei insolvențe tratate ca inevitabilitate.
De-acum, tăcerea nu mai este neutră
În acest punct, tăcerea nu mai este neutră. Nu mai poate fi interpretată ca prudență, ca strategie sau ca așteptare legitimă. Prin depunerea ordonanței președințiale, etapa avertismentelor s-a încheiat. Discuția a părăsit terenul declarațiilor și a intrat, ireversibil, în cel al faptelor juridice.
Sindicatul X nu mai poate rămâne în expectativă fără a-și asuma consecințele acestei alegeri. Într-un context în care cadrul legal este clar, instrumentele sunt disponibile, iar riscurile sunt deja vizibile, inacțiunea nu mai este o simplă omisiune. Devine o poziționare. Iar această poziționare favorizează exact scenariul pe care, la nivel declarativ, îl contestă: insolvența tratată ca soluție, nu ca eșec, și pierderea treptată a controlului public asupra transportului.
De aici înainte, instanța nu mai este o opțiune de rezervă. Este o obligație care decurge din rolul și responsabilitatea celor care au calitate procesuală directă. Când un serviciu public esențial este pus în pericol, refuzul de a utiliza pârghiile legale nu mai poate fi justificat prin tăcere sau ambiguitate.
Iar dacă cei care ar trebui să acționeze aleg să nu o facă, interesul public nu rămâne în suspensie. El va fi apărat de cei care pot și trebuie să o facă. Nu din ambiție, nu din competiție instituțională, ci pentru că, într-un stat de drept funcțional, golurile de responsabilitate nu pot fi lăsate să producă efecte ireversibile.
Acesta este momentul în care fiecare actor implicat trebuie să decidă nu ce declară, ci ce face. Pentru că, odată ce insolvența devine fapt împlinit, nu va mai conta cine a avut dreptate în discurs. Va conta doar cine a ales să acționeze atunci când încă se mai putea.
