În ultimele zile, pe pagina mea de Facebook am făcut o trimitere către penalitățile de 47 de milioane de lei acumulat pe când la conducerea Regiei Autonome a Serviciilor Pulblice Ploiești se afla Zoia Staicu. Aceasta, a încercat în ședința ordinară din 29 ianuarie 2026, în spațiul public, cu o insistență demnă de o cauză mai bună, acreditarea ideii că penalitățile de aproximativ 47 de milioane de lei acumulate de RASP ar fi fost rezultatul unui destin administrativ implacabil. O fatalitate. O combinație nefericită de circumstanțe în fața cărora instituțiile n-ar fi avut, chipurile, nicio putere. „Nu s-a putut face nimic”, ne transmite actualul viceprimar Zoia Staicu( foto lîngă Mihai Polițeanu).
Este o narațiune comodă. Și tocmai de aceea este falsă.
Pentru că, dincolo de perdeaua de fum a explicațiilor emoționale, a conflictelor politice și a justificărilor rostite cu aerul neputinței, realitatea administrativă și juridică este mult mai seacă — și mai intransigentă. Existau instrumente legale clare, precise și perfect funcționale pentru a opri acumularea acestor penalități. Nu erau secrete, nu erau exotice și nu necesitau vreo inovație legislativă. Erau acolo. La îndemână. Dar nu au fost folosite. Poate din nepricepere sau din indolența pe care ți-o dă spatele asigurat de partidul care te-a pus în funcție. Aici m-am referit la general.
Acesta este punctul din care orice discuție onestă trebuie să înceapă.
Într-un stat de drept, instituțiile nu sunt evaluate după declarații, ci după fapte. După acte emise, demersuri făcute, decizii asumate și situații rezolvate. După ce au făcut — și, mai ales, după ce au refuzat să facă, deși aveau această obligație. De aceea, această anchetă jurnalistică nu este un exercițiu de intenție și nici un proces de intenție. Nu caută să ghicească motivații și nu emite verdicte morale.
Analizează, în schimb, o succesiune de decizii lipsă. O cronologie a inacțiunii care, acumulată în timp, a produs un rezultat foarte concret: zeci de milioane de lei penalități plătite din bani publici. Nu din hazard, nu dintr-un complot abstract, ci dintr-o serie de „s-a discutat”, „s-a încercat”, „s-a vorbit”, care n-au fost urmate de nimic din ceea ce legea cerea.
În administrație, inacțiunea nu este neutră. Nu este o pauză de reflecție. Este, de cele mai multe ori, o decizie în sine — una care transferă costul lipsei de curaj și de competență direct în buzunarul contribuabilului.
Iar când nota de plată ajunge la 47 de milioane de lei, nu mai vorbim despre erori mărunte sau despre neînțelegeri procedurale. Vorbim despre o problemă sistemică, care merită analizată pas cu pas, fără menajamente și fără alibiuri.
Proprietatea și gestiunea sau problema care trebuia lămurită prima
Există, în orice poveste administrativă care se termină prost, un moment zero. Un punct inițial în care lucrurile puteau fi așezate corect, simplu și legal. În cazul stației de epurare care a îngropat RASP sub un munte de penalități, acel moment zero poartă un nume banal, dar decisiv: proprietatea.
Stația de epurare nu a fost niciodată un bun al Regiei Autonome de Servicii Publice. A aparținut Municipiului Ploiești. Nu este o opinie, nu este o interpretare jurnalistică și nici o revelație târzie. Este un fapt recunoscut public, fără echivoc, chiar de reprezentanți ai administrației locale. Cu alte cuvinte, discutăm despre o realitate cunoscută, nu despre un detaliu scăpat din vedere.
Într-o asemenea situație, orice manual de administrație publică — și, mai ales, legea — indică fără echivoc primul pas care trebuia făcut. Nu o discuție cordială, nu un schimb de opinii în ședințe informale și, cu siguranță, nu ani de așteptare. Ci clarificarea oficială, în scris, a statutului juridic al stației.
Cine este proprietarul?
Cine răspunde de exploatare?
În baza cărui temei legal funcționează o regie autonomă pe un bun care nu îi aparține?
Sunt întrebări elementare, nu capcane juridice sofisticate. Iar răspunsurile nu se cer pe holuri și nici la cafea, ci prin adrese oficiale, cu număr de înregistrare, cu termene și cu responsabilități clare.
Mai mult, dacă Primăria refuza sau tergiversa lămurirea acestei situații — iar practica administrativă arată că tergiversarea este, uneori, sport local — legea punea la dispoziție un instrument la fel de banal pe cât este de eficient: punerea în întârziere. Un act simplu, dar cu efecte juridice serioase, prin care se transferă responsabilitatea și se creează o linie clară între cel care cere și cel care refuză.
Fără acest pas, exploatarea stației nu mai era doar o chestiune tehnică, ci una profund vulnerabilă juridic. Iar penalitățile care au început să curgă nu mai pot fi prezentate, onest, drept o surpriză nefericită. Ele erau perfect previzibile. O consecință logică a funcționării într-o zonă gri, acceptată tacit și menținută ani la rând.
Când administrezi un bun care nu este al tău, fără să clarifici oficial cine răspunde pentru el, nu joci la ruletă. Doar amâni momentul în care nota de plată va fi trimisă. Iar în acest caz, factura a venit, în cele din urmă, tot către contribuabil.
Autorizațiile… cererile care trebuiau depuse, chiar dacă urmau să fie respinse
Unul dintre cele mai frecvente argumente invocate pentru a justifica dezastrul financiar de la RASP este acesta: stația de epurare nu putea fi autorizată, pentru că nu îndeplinea condițiile legale. Prin urmare, ni se sugerează că orice demers ar fi fost inutil, iar lipsa autorizațiilor a fost o realitate inevitabilă.
Chiar dacă am accepta, prin absurd, această premisă, concluzia nu se schimbă. Pentru că obligația conducerii RASP rămânea aceeași. Legea nu funcționează pe bază de anticipări pesimiste și nici pe criteriul „oricum nu se poate”. Autorizațiile nu sunt opționale și nu se obțin prin presupuneri. Ele se cer.
Autorizația de mediu, avizele de funcționare, autorizația de gospodărire a apelor nu sunt simple hârtii birocratice, ci condiții legale de existență. Chiar și atunci când șansele de aprobare sunt reduse, cererea trebuie depusă. Mai ales atunci.
Pentru că o cerere respinsă nu este un eșec administrativ, ci un document extrem de valoros. Ea fixează oficial existența unui blocaj. Mută responsabilitatea de la operator către autoritatea care refuză. Creează probe scrise, verificabile, care arată că problema nu a fost ignorată, ci semnalată și documentată.
Absența acestor cereri nu poate fi prezentată drept prudență sau realism administrativ. Este exact opusul. Este acceptare tacită a unei situații ilegale, menținute prin tăcere și inerție. Este alegerea comodă de a nu provoca un refuz oficial, pentru a nu deschide un dosar, o corespondență, o responsabilitate.
În administrație, refuzul scris este începutul unei soluții. Lipsa cererii este începutul unui dezastru. Iar în cazul RASP, tocmai această lipsă — tăcută, persistentă, convenabilă — a permis ca penalitățile să se acumuleze, lună după lună, până când suma a devenit imposibil de explicat prin simple neglijențe.
Când nu ceri ceea ce legea îți cere să ceri, nu mai poți susține că ai fost blocat. Ai ales să rămâi pe loc, indiferent câte discuții si cu cine le-ai avut.
Derogarea? Pentru RASP, nu pentru „alții”
În apărarea deciziilor care au dus RASP într-un impas financiar istoric, a apărut, la un moment dat, o explicație aparent salvatoare: soluția ar fi fost transferul stației de epurare către un alt operator, unul „care beneficia de derogare”. O frază rostită lejer, ca și cum derogarea ar fi un fel de umbrelă administrativă ce poate fi mutată dintr-o mână în alta, odată cu bunul.
În realitate, această afirmație spune mult mai mult decât intenționează să lase să se înțeleagă.
Derogarea nu este un accesoriu. Nu urmează bunul, nu se preia prin discuții și nu se transmite prin bunăvoință. Din punct de vedere legal, derogarea este strict personalizată, adică este acordată unui operator anume, pentru o perioadă limitată, în baza unui plan de conformare clar. Este o excepție punctuală, nu o stare generală de grație administrativă.
De aici rezultă un adevăr simplu, dar esențial: dacă alți operatori beneficiau de derogare, iar RASP nu, atunci RASP funcționa fără derogare. Fără plasă de siguranță juridică. Fără acoperire legală.
Într-o asemenea situație, obligația conducerii regiei nu era să caute soluții ipotetice în curtea altora, ci să ceară, explicit și formal, derogare pentru RASP. Cu termen, cu condiții, cu un plan de intrare în legalitate. Aceasta era singura abordare onestă și legală.
Invocarea derogării de care ar fi beneficiat „alții” nu rezolvă nimic. Dimpotrivă, funcționează ca o recunoaștere involuntară a propriei lipse de acoperire legală. Este echivalentul administrativ al argumentului „se putea, dar nu pentru noi”, rostit prea târziu și fără efecte.
Iar într-un context în care penalitățile curg, iar prejudiciul se măsoară în zeci de milioane de lei, această distincție nu mai este o nuanță juridică. Este linia care separă administrarea responsabilă de tolerarea conștientă a ilegalității.
Exploatarea continuă reprezintă decizia care a produs prejudiciul
A opri sau a limita activitatea unei stații de epurare nu este o decizie comodă. Produce tensiuni, generează presiune publică și presupune asumarea unor consecințe imediate. Dar administrația nu este un exercițiu de confort personal. Iar legea, cu atât mai puțin, nu funcționează în funcție de gradul de disconfort al decidentului.
Un director responsabil nu are doar obligația de a menține lucrurile în funcțiune, ci și pe aceea de a preveni producerea unui prejudiciu cert și previzibil. În cazul RASP, existau opțiuni legale clare, chiar dacă nepopulare. Suspendarea temporară a exploatării, limitarea activității sau, cel puțin, notificarea oficială a autorităților competente cu privire la faptul că menținerea funcționării produce penalități nejustificate erau variante reale, nu simple ipoteze teoretice.
Niciuna dintre aceste soluții nu presupunea inventarea legii sau ieșirea din cadrul legal. Presupuneau doar asumarea unei decizii. O decizie dificilă, dar necesară.
În schimb, s-a ales varianta cea mai comodă pe termen scurt și cea mai costisitoare pe termen lung: continuarea exploatării ca și cum problema ar fi fost temporară, ca și cum penalitățile n-ar fi existat sau ca și cum cineva, cândva, le-ar fi șters cu buretele. Lună de lună, sumele au crescut, iar riscul a devenit certitudine.
Din acest moment, lucrurile nu mai pot fi descrise ca simplă administrare. A continua exploatarea unei instalații știind că fiecare zi de funcționare adaugă o nouă povară financiară nu este o eroare tehnică. Este asumarea conștientă a unui prejudiciu. Iar între aceste două noțiuni, diferența nu este una de stil, ci una de răspundere.
Linia roșie a fost acțiunea în instanță împotriva Municipiului
Există, în orice administrație, un prag dincolo de care explicațiile nu mai țin. Un punct în care nu mai poți invoca neclarități, lipsă de comunicare sau context politic. În cazul RASP, acel punct este acțiunea în instanță împotriva Municipiului Ploiești. Aici se află linia roșie peste care nu s-a trecut niciodată.
Dacă stația de epurare aparținea Municipiului — iar acest lucru nu mai este contestat de nimeni — iar RASP suporta consecințele financiare ale funcționării ei fără autorizații, atunci drumul juridic era unul singur. Nu opțional. Nu negociabil. Inevitabil.
Fie printr-o acțiune în contencios administrativ, menită să clarifice regimul juridic al stației și responsabilitățile legale ale proprietarului. Fie printr-o acțiune civilă care să oblige Municipiul să preia penalitățile generate de propriul bun. Fie prin solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs regiei. Variantele existau. Legea le permitea. Practica le confirma. Chiar și secretarul general al Guvernului, Radu Oprea a sugerat această acțiune, după cum, în autodenunțul său și ședința de ieri a Consiliului Local, Zoia Staicu a spus.
Mai mult, această soluție nu a venit doar din zona analizei juridice sau a bunului-simț administrativ. A venit explicit chiar din zona Guvernului, unde a fost indicat fără echivoc că instanța este locul în care conflictul trebuia tranșat. Nu în ședințe, nu în discuții informale, nu în promisiuni vagi, ci în fața unui judecător.
Cu toate acestea, acțiunea nu a fost formulată.
Nu există dosar, nu există cerere de chemare în judecată, nu există hotărâre. Există doar tăcerea juridică a unei instituții care a ales să suporte consecințele în loc să își apere drepturile. Iar acest lucru nu este o interpretare jurnalistică și nici o concluzie subiectivă. Este un fapt verificabil.
În momentul în care ai la dispoziție calea legală și refuzi să o folosești, nu mai poți vorbi despre blocaj. Vorbești despre renunțare. Iar într-o administrație care gestionează bani publici, renunțarea la apărarea interesului instituției este, poate, cea mai grea formă de responsabilitate.
Controalele care nu au fost cerute
Există o confuzie persistentă în administrația publică românească: aceea dintre discuție și acțiune. Curtea de Conturi, Ministerul Mediului sau Prefectul nu funcționează pe bază de conversații, impresii sau semnale informale. Nu se autosesizează din ședințe și nici din oftaturi rostite pe la colțuri instituționale. Se sesizează prin documente scrise.
În momentul în care un director constată că regia pe care o conduce se afundă, lună de lună, în penalități de ordinul milioanelor, nu mai este vorba despre o opțiune managerială. Este vorba despre o obligație legală. Obligația de a cere controale. De a solicita constatarea oficială a prejudiciului. De a muta răspunderea acolo unde îi este locul: la decidentul real, nu la instituția-satelit care suportă consecințele.
Aceste demersuri nu sunt gesturi ostentative și nici acte de ostilitate instituțională. Sunt instrumente normale într-un stat de drept. Sunt, de fapt, mecanismele prin care administrația se protejează de propriile erori și de erorile altora. Iar absența lor spune, uneori, mai mult decât orice raport intern.
În cazul RASP, aceste sesizări lipsesc. Nu apar solicitări ferme de control. Nu apar cereri oficiale de constatare a prejudiciului. Nu apar demersuri care să fi forțat ieșirea situației din zona gri și aducerea ei într-un cadru oficial, verificabil și asumat.
Când toate aceste pârghii legale există, dar rămân nefolosite, explicațiile devin inevitabile. Fie vorbim despre o lipsă gravă de înțelegere a responsabilităților funcției, fie despre o prudență excesivă care a degenerat în pasivitate. Iar într-un sistem în care numirile în funcții de conducere sunt adesea influențate de criterii politice, nu este lipsit de relevanță să ne întrebăm dacă această tăcere instituțională nu este, la rândul ei, un simptom.
Cert este un lucru: controalele care nu au fost cerute au costat. Și nu puțin. Iar costul lor nu a fost suportat de cei care aveau obligația să acționeze, ci de contribuabili.
Consiliul Local și informarea care trebuia să fie decizie
În administrația publică există o diferență esențială, adesea ignorată intenționat: aceea dintre informare și decizie. Consiliul Local nu este un public căruia i se face o relatare, ci o autoritate deliberativă chemată să tranșeze probleme concrete. Iar în cazul stației de epurare, exact acest lucru nu s-a întâmplat.
A informa Consiliul Local nu înseamnă a enumera dificultăți sau a descrie blocaje într-un raport vag. Înseamnă a veni cu propuneri clare de hotărâre. Zoia Staicu a făcut o mențiune despre o Hotărîre de Consiliu Local pe care a inițiat-o Gheorghe Sârbu, dar care a rămas în sertar. Actualul viceprimar nu a mai zis nimic și elefantul a murit încet.
Transferul stației, alocarea de fonduri, declanșarea unui litigiu sau chiar oprirea exploatării trebuiau puse pe masa consilierilor sub forma unor proiecte concrete, asumate, cu argumente și consecințe.
Abia în acel moment responsabilitatea ar fi devenit una instituțională. Dacă asemenea proiecte ar fi fost respinse, decizia aparținea Consiliului Local. Răspunderea se muta de la management la forul deliberativ. Dar cât timp aceste propuneri nu au existat, cât timp Consiliul a fost informat fără a fi pus în fața unei alegeri reale, responsabilitatea nu s-a transferat. A rămas acolo unde era: la nivel managerial.
Această distincție este esențială, pentru că demontează unul dintre cele mai frecvent invocate argumente: acela că „nu s-a putut face nimic”.
Mitul „nu se putea face nimic” trebuie distrus!
Afirmația că „RASP nu avea cum să iasă din acest joc” nu rezistă unei analize oneste. Nu pentru că situația ar fi fost simplă, ci pentru că opțiunile legale au existat, iar nefolosirea lor a fost o alegere.
Când nu ceri autorizații, când nu ceri derogare pentru tine, când nu oprești exploatarea deși știi că penalitățile curg, când nu acționezi în instanță proprietarul bunului și accepți, ani la rând, acumularea unui prejudiciu uriaș, nu mai vorbim despre neputință. Vorbim despre pasivitate culpabilă, despre management defectuos și despre premisele unei răspunderi penale in rem.
Aceasta nu este o sentință și nici nu pretinde să fie. Este o constatare documentată, bazată pe fapte, nu pe supoziții. O constatare care, într-un stat de drept, nu poate rămâne fără urmări.
Pentru că adevărul, oricât ar fi de incomod și oricât ar deranja, rămâne singura formă reală de responsabilitate publică. Cel puțin până la depunerea unei plângeri penale in rem sau până la sesizarea din oficiu a organelor de cercetare penală, așa cum prevede art. 292 din Codul de procedură penală.
Vom continua…
