La Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești nu se mai cântă doar simfonii. În spatele scenei, acolo unde publicul nu are acces, se orchestrează o altfel de muzică: partitura abuzurilor, corul sinecurilor și solo-urile avocaților cu pedigree politic.
În timp ce artiști de talie internațională sunt târâți prin proceduri disciplinare dubioase, organigrama instituției se umflă ca un acordeon scăpat de sub control. Un avocat apropiat de administrație devine arbitru suprem al carierelor, contractele publice dispar sub scutul fals al GDPR-ului, iar explicațiile oficiale se reduc la lozinci goale: „respectăm legea”, „specific local”.
Aceasta nu mai este Filarmonica Ploiești. Este o fabrică de privilegii, plătită din bani publici, unde arta este doar decor, iar adevărata orchestră cântă partitura politică a celor aflați la butoane.
Vom analiza fiecare răspuns în parte în această anchetă jurnalistică.
Comisia de disciplină – înlocuită cu „avocatul de serviciu”
Întrebarea:
Ce justificare aveți pentru înlocuirea comisiei de disciplină interne a Filarmonicii „Paul Constantinescu” cu un avocat extern, în persoana domnului Florin Nicolau, în condițiile în care legea prevede ca această comisie să fie formată din membri ai instituției și să asigure reprezentativitate și imparțialitate?
Analiza Intransigent
Răspunsul Filarmonicii la această întrebare a fost un amestec de abuz de citate din Codul Muncii și jonglerii cu termeni juridici, menit să creeze impresia că externalizarea cercetării disciplinare ar fi perfect legală. Doar că, în realitate, Codul Muncii (art. 251 alin. 2) spune clar: angajatorul desemnează o persoană sau o comisie de cercetare disciplinară. Textul nu prevede externalizarea permanentă a acestor atribuții către un terț, plătit din bani publici și lipsit de imparțialitatea necesară.
Mai mult, rolul comisiei interne este tocmai acela de a garanta reprezentativitatea – adică să includă membri ai instituției, care înțeleg contextul artistic, profesional și uman al celor judecați disciplinar. Înlocuirea acestei comisii cu un avocat extern nu mai este o excepție punctuală, ci o denaturare a spiritului legii. Practic, în loc de un mecanism de echilibru intern, avem un mecanism de represiune extern, care servește mai degrabă voinței managerului decât dreptății.
În loc să aducă lumină, conducerea a preferat să invoce articole de lege pe jumătate, ca un muzician care cântă doar notele convenabile dintr-o partitură. Numai că legea trebuie citită integral, iar spiritul ei respectat.
Efecte!
Înlocuirea comisiei interne cu „avocatul de serviciu” nu este justificată juridic, ci reprezintă o încălcare a principiului de imparțialitate. Dintr-o instituție culturală, Filarmonica se transformă într-un tribunal improvizat, unde drepturile artiștilor sunt puse pe taraba unei consultanțe externe cu iz politic.
Conflictul de interese – ascuns sub covor
Întrebarea:
Considerați normal ca atribuțiile de cercetare disciplinară, care vizează direct carierele și reputația unor artiști de elită, să fie delegate unei persoane cu implicare politică, membru activ în structuri ale USR și apropiat administrației locale? Nu vedeți aici un posibil conflict de interese?
Analiza Intransigent
Răspunsul Filarmonicii a fost evaziv, ocolind esența întrebării: cum poate fi independent și imparțial un avocat care este, în același timp, activ politic și conectat la administrația locală? Nu a existat nicio explicație despre garanțiile de neutralitate, niciun mecanism prezentat pentru evitarea conflictului de interese.
Legea nu interzice explicit ca un avocat cu apartenență politică să fie angajat pentru consultanță juridică. Dar principiul imparțialității, prevăzut în Constituție și în jurisprudența constantă a CEDO, impune ca orice persoană chemată să judece situația profesională a altora să fie lipsită de interese personale sau politice care ar putea influența decizia. În acest caz, exact această garanție lipsește.
Faptul că instituția a ales să ignore problema nu înseamnă că ea dispare. Din contră: tăcerea și răspunsurile generale sunt dovada clară că avem de-a face cu un conflict de interese mascat, tratat ca și cum ar fi o chestiune minoră. Dar nu este. Este fundamentală. Când soarta artiștilor depinde de pixul unui avocat apropiat politic de administrație, cercetarea disciplinară nu mai e instrument de dreptate, ci instrument de control.
Efecte!
În loc să lămurească problema, conducerea a preferat să bage gunoiul sub covor. Dar conflictul de interese rămâne acolo, mirosind urât și compromițând orice idee de imparțialitate. Iar instituția care ar trebui să apere arta se transformă, prin acest compromis, într-un decor pentru jocurile politice locale.
Excepția transformată în regulă – când consultanța devine dictatură
Întrebarea:
De ce ați ales să transformați excepția (apelarea la consultanță externă) în regulă, punând întreaga instituție la mâna unui consultant, în loc să consolidați mecanismele interne de control, transparență și dialog social cu sindicatul?
Analiza Intransigent
În orice instituție publică, apelarea la consultanță externă este o soluție punctuală, menită să acopere o lipsă temporară de expertiză sau să clarifice situații speciale. Este o excepție, nu o metodă de conducere permanentă. La Filarmonica „Paul Constantinescu”, însă, regula s-a inversat: întreaga cercetare disciplinară a fost externalizată, ca și cum instituția nu ar mai avea niciun mecanism intern funcțional.
Răspunsul oficial a ocolit această realitate, mascând-o în fraze tehnice și justificări generale. Nu s-a explicat de ce sindicatul, comisia de disciplină internă și dialogul social au fost bypassate. Nu s-a arătat de ce s-a ales dependența totală de un singur consultant extern. Rezultatul? O instituție întreagă pusă la discreția unui avocat cu conexiuni politice.
Această inversare a regulilor nu are temei legal. Codul Muncii (art. 251) nu permite externalizarea permanentă a atribuțiilor disciplinare. Iar Legea dialogului social obligă angajatorul să implice sindicatul în deciziile care privesc drepturile și carierele angajaților. Ambele principii au fost încălcate.
În loc de un mecanism intern, transparent și reprezentativ, Filarmonica funcționează acum cu un mecanism extern, opac și subordonat. Și exact aici stă miza: nu s-a urmărit eficiența, ci controlul. Externalizarea a devenit pretextul perfect pentru neutralizarea vocilor incomode și pentru înlocuirea regulilor democratice interne cu decizii discreționare.
Efecte!
Ceea ce ar fi trebuit să fie o soluție de avarie a fost transformat într-o metodă sistematică de conducere. Excepția a devenit regulă, iar regula a devenit abuz. Iar când legea este folosită pe dos, instituția culturală încetează să mai fie un spațiu al libertății și devine o fabrică de tăcere impusă.
Cazul Emil Bâzgă – partitura abuzului și reparația tacită
Întrebarea:
Cum răspundeți acuzațiilor că această externalizare nu a fost una punctuală, ci o decizie sistematică, menită să elimine din instituție voci incomode sau personalități artistice greu de controlat, așa cum s-a întâmplat în cazul domnului Emil Bâzgă, unul dintre cei mai apreciați instrumentiști ai României?
Analiza Intransigent
În loc să explice clar procedura și să răspundă punctual la acuzația gravă privind eliminarea unui artist de renume, conducerea Filarmonicii a ales alt drum: linșajul mediatic. Răspunsul oficial nu a fost o apărare juridică, ci o broșură de discreditare personală, transformată într-un atac public împotriva lui Emil Bâzgă.
Această strategie nu face decât să confirme acuzația inițială: cercetarea disciplinară nu a fost folosită ca un mecanism de echitate și disciplină, ci ca un instrument de intimidare și de epurare a vocilor greu de controlat. În loc să respecte drepturile artistului, conducerea a preferat execuția publică, livrată sub sigla instituției culturale.
Iar faptul că Emil Bâzgă a fost reangajat între timp este, de fapt, cea mai puternică dovadă că sancțiunea inițială a fost un abuz. Dacă motivele invocate ar fi fost reale și solide, artistul nu ar fi avut ce să caute din nou în orchestră. Reangajarea nu este o favoare, ci o recunoaștere tacită că decizia inițială a fost abuzivă, lipsită de temei și compromisă juridic.
În drept, dar și în viața publică, faptele cântă mai tare decât cuvintele. Iar aici faptele sunt clare: un artist de talie internațională a fost scos din instituție printr-o cercetare dubioasă, pentru ca apoi să fie reprimit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Efecte!
Cazul Emil Bâzgă rămâne simbolul abuzului practicat sub pretext de legalitate. Este dovada vie că externalizarea cercetării disciplinare a fost folosită ca armă împotriva artiștilor incomozi. Reangajarea lui nu șterge abuzul, ci îl confirmă. Iar în loc să-și ceară scuze, conducerea a ales să-l atace din nou, demonstrând că nu onoarea artistică este la mijloc, ci setea de control.
Promisiuni sterile despre drepturi și imparțialitate
Întrebarea:
Ce măsuri veți lua pentru a garanta pe viitor respectarea drepturilor angajaților, transparența și imparțialitatea cercetărilor disciplinare, astfel încât asemenea cazuri să nu se mai poată repeta sub nicio formă?
Analiza Intransigent
La o întrebare-cheie, care privește viitorul și sănătatea instituțională a Filarmonicii, răspunsul conducerii a fost un recital de banalități. „Respectăm legea”, „vom continua să asigurăm transparența” – expresii goale, fără nicio măsură concretă, fără un plan de acțiune, fără mecanisme clare.
Legea, însă, nu se respectă prin declarații, ci prin proceduri. O instituție care chiar ar vrea să garanteze imparțialitatea ar prezenta regulamente interne clare, un calendar al procedurilor, ar implica sindicatul și ar publica rapoarte periodice. Niciunul dintre aceste instrumente nu a fost menționat.
Adevărul este că Filarmonica nu are nicio intenție de a schimba sistemul care îi permite să controleze carierele artiștilor după bunul plac. Dacă ar exista o voință reală, atunci s-ar reveni la comisia internă, reprezentativă și imparțială, și s-ar elimina dependența de avocatul extern cu legături politice.
Ceea ce s-a prezentat, în schimb, este un discurs de fațadă, menit să amăgească opinia publică și să închidă subiectul. Dar realitatea rămâne: fără mecanisme concrete, transparența este o simplă lozincă, iar drepturile angajaților rămân vulnerabile în fața arbitrariului managerial.
Efecte!
Filarmonica promite respectarea drepturilor angajaților doar pe hârtie. În practică, refuză să prezinte măsuri reale, semn că instituția preferă să mențină sistemul actual – unul care nu garantează echitate, ci permite abuzuri repetate.
Contractele ascunse – când GDPR devine scut pentru opacitate
Întrebarea:
Veți face publice toate contractele de consultanță juridică și rapoartele de activitate ale domnului Florin Nicolau pentru Filarmonica „Paul Constantinescu”? Dacă nu, de ce? Considerați că opinia publică nu are dreptul să știe cine decide soarta artiștilor dintr-o instituție finanțată din bani publici?
Analiza Intransigent
Răspunsul oficial al Filarmonicii a fost un refuz mascat sub invocarea GDPR. Este rețeta clasică a instituțiilor care vor să ascundă modul în care cheltuie banii publici: „nu putem arăta, ne oprește protecția datelor”. Dar acesta este un fals pretext.
Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public obligă explicit instituțiile finanțate din bani publici să facă publice contractele pe care le semnează, cu excepția datelor cu caracter personal, care pot fi anonimizate. Asta înseamnă că sumele plătite, obiectul contractului, perioada și rapoartele de activitate sunt informații care trebuie să fie la dispoziția cetățenilor.
Invocarea GDPR pentru a ascunde aceste contracte este nu doar ipocrită, ci și ilegală. În realitate, conducerea Filarmonicii refuză să explice cât a costat consultanța juridică, ce anume a prestat domnul Nicolau și ce rezultate concrete a adus instituției.
Această opacitate nu face decât să confirme suspiciunea inițială: avocatul nu este un simplu consultant, ci un personaj privilegiat, protejat și remunerat din bani publici fără un control real.
Efecte!
Refuzul de a publica contractele și rapoartele nu este o chestiune de confidențialitate, ci o încălcare directă a legii. Filarmonica ascunde modul în care sunt cheltuiți banii ploieștenilor și transformă un drept legal al cetățenilor într-o cortină de minciuni birocratice.
Emil Bâzgă – victima tăcută a unui experiment managerial
Întrebarea:
În calitate de manager al filarmonicii, vă asumați faptul că o asemenea decizie a avut drept primă victimă un artist de talia lui Emil Bâzgă? Ce garanții puteți oferi publicului și artiștilor că această metodă nu va deveni instrument de represiune internă și nu va afecta libertatea de exprimare sau creativitatea colectivului artistic?
Analiza Intransigent
În fața acestei întrebări directe, conducerea a preferat să se eschiveze. Nicio asumare clară, nicio recunoaștere a faptului că decizia privind Emil Bâzgă a fost o greșeală gravă. În loc de explicații, am primit justificări sterile și atacuri la persoană.
Dar realitatea vorbește mai tare decât orice comunicat oficial: Emil Bâzgă, unul dintre cei mai apreciați instrumentiști români, a fost scos din orchestră printr-o procedură disciplinară contestabilă și, ulterior, reangajat. Faptul că a revenit în instituție dovedește că sancțiunea aplicată inițial nu a avut temei solid, ci a fost un act de forță, un abuz managerial.
Aici apare și întrebarea de fond: ce garanții au ceilalți artiști că nu vor păți același lucru? Răspunsul Filarmonicii nu oferă nicio protecție reală. Nu există un mecanism transparent, nu există reguli clare care să asigure libertatea de exprimare artistică și independența profesională. Există doar promisiuni vagi, menite să cosmetizeze realitatea.
În loc să-și apere artiștii, conducerea i-a transformat în potențiale victime ale unui sistem disciplinar abuziv. Și asta într-o instituție de cultură, unde creativitatea și libertatea de exprimare ar trebui să fie valori sacre.
Efecte!
Emil Bâzgă a fost „victima exemplară”, sacrificată pentru a demonstra că oricine poate fi redus la tăcere. Reangajarea lui nu este o dovadă de corectitudine, ci recunoașterea tacită a abuzului. Iar garanțiile pentru viitor rămân inexistente, ceea ce arată că sistemul poate fi oricând folosit din nou ca instrument de represiune internă.
Orchestra Populară și compartimentul Jazz …extinderi pe note false
Întrebarea:
Care este justificarea concretă a creșterii numărului de posturi din Orchestra Populară și a apariției unui compartiment Jazz în organigrama Filarmonicii „Paul Constantinescu”? Există proiecte, festivaluri sau activități publice relevante care să susțină această extindere, sau a fost doar o decizie administrativă?
Analiza Intransigent
Răspunsul Filarmonicii s-a rezumat la invocarea unor noțiuni abstracte despre „tradiție” și „necesitate culturală”. Nimic concret, nicio dovadă, niciun proiect menționat punctual, nicio listă de festivaluri care să justifice o asemenea extindere a organigramei.
Legea și bunul-simț administrativ impun ca orice mărire de personal într-o instituție publică să fie fundamentată pe date clare, respectiv studii de impact, proiecte aprobate, nevoi reale ale publicului. În lipsa acestor elemente, decizia pare luată „din pix”, nu pentru comunitate, ci pentru a crea posturi noi, potențial călduțe, pentru apropiați.
Mai mult, în cultura românească există deja instituții de prestigiu dedicate folclorului și jazzului, cu tradiție și public format. Extinderea Filarmonicii Ploiești cu astfel de compartimente ar fi justificată doar dacă ar exista o strategie clară de dezvoltare culturală, finanțări dedicate și o cerere reală a comunității. Nimic din toate acestea nu a fost prezentat.
Efecte!
În lipsa unei justificări concrete, creșterea numărului de posturi la Orchestra Populară și înființarea compartimentului Jazz nu reprezintă o investiție în cultură, ci o cosmetizare administrativă, un pretext pentru a umfla organigrama. Ceea ce trebuia să fie o extindere artistică a devenit un exercițiu de umplere de scaune și buzunare.
Dovezi lipsă, transparență doar la nivel declarativ
Întrebarea:
Ce dovezi puteți prezenta opiniei publice privind activitatea reală a acestor noi compartimente? Ne puteți furniza, transparent, lista evenimentelor, a proiectelor și a colaborărilor pe care le-au derulat aceste posturi suplimentare în ultimii ani?
Analiza Intransigent
Când a fost întrebată să arate ce au produs efectiv noile compartimente, Filarmonica „Paul Constantinescu” a răspuns cu o enumerare vagă de evenimente și colaborări. Nicio listă completă, nicio raportare detaliată, nicio dovadă verificabilă a muncii reale.
În administrația publică, astfel de răspunsuri nu au nicio valoare. Transparența nu se face prin vorbe, ci prin documente: rapoarte de activitate, liste de evenimente, bugete, evaluări de impact. Toate acestea ar fi trebuit publicate, pentru ca opinia publică să poată evalua dacă banii cheltuiți pe aceste posturi suplimentare se justifică.
Imaginea care se conturează este a unor compartimente create „pe hârtie”, fără o activitate consistentă în spate. E ca și cum ai cere partitura unei simfonii și ai primi doar titlul lucrării scris pe o foaie. Publicul nu poate fi convins cu lozinci. El are dreptul legal și moral să știe ce rezultate concrete au produs banii lui.
Efecte!
Răspunsul Filarmonicii nu a furnizat dovezi, ci doar impresii generale. Iar în lipsa documentelor oficiale, suspiciunea că aceste compartimente sunt forme fără fond devine aproape certitudine. Transparența declarată, dar neaplicată, rămâne doar o mască pentru clientelism.
Organizarea evenimentelor … de la trei oameni la o mică armată
Întrebarea:
Cum explicați creșterea spectaculoasă a numărului de angajați din „organizare evenimente” – de la 3 persoane în 2007 la 19 în 2020? Care este activitatea concretă și rezultatele palpabile pentru fiecare dintre acești angajați?
Analiza Intransigent
Aceasta este una dintre întrebările care cer cifre clare, rapoarte de activitate și justificări punctuale. În schimb, răspunsul Filarmonicii a fost o formulă vagă: „au crescut evenimentele”. Dar unde sunt dovezile? Unde sunt rapoartele nominale, proiectele organizate, evaluările rezultatelor pentru fiecare dintre cei 19 angajați? Nu există.
Creșterea explozivă de personal – de la 3 la 19 în doar 13 ani – ridică suspiciuni legitime. Dacă într-adevăr volumul de activitate s-a multiplicat de peste șase ori, atunci ar trebui să existe documente concrete care să reflecte această expansiune: statistici privind evenimentele, numărul de spectatori, contractele de parteneriat, sponsorizările atrase. Dar instituția nu a prezentat nimic din toate acestea.
În lipsa acestor dovezi, concluzia este inevitabilă: nu vorbim de o nevoie reală, ci de o umflare artificială a organigramei, menită să creeze posturi pentru clientela administrativă.
Efecte!
Când alte filarmonici de renume funcționează cu patru sau cinci oameni în același compartiment, faptul că Ploieștiul are nevoie de 19 nu mai este o dovadă de performanță, ci de risipă și sinecuri. Răspunsul instituției nu explică nimic, ba chiar confirmă suspiciunea că organigrama a fost transformată într-un rezervor de posturi pentru apropiați.
„Specificul local” sau scutul rușinos al risipei
Întrebarea:
De ce, la Ploiești, pentru organizarea de evenimente sunt necesare aproape douăzeci de persoane, în timp ce filarmonici de renume din țară se descurcă excelent cu patru sau cinci angajați pe acest segment? Este această supradimensionare o necesitate reală sau vorbim despre o schemă artificial umflată?
Analiza Intransigent
Confruntată cu diferența flagrantă dintre Filarmonica din Ploiești și instituții similare din țară, conducerea a găsit un răspuns care frizează ridicolul: „specific local”. Două cuvinte aruncate ca un paravan, fără definiție, fără explicații, fără niciun fel de fundament juridic sau administrativ.
Dar „specificul local” nu poate justifica o organigramă hipertrofiată. Dimpotrivă, ar trebui să oblige la mai multă eficiență și responsabilitate în cheltuirea banului public. În realitate, această expresie nu face decât să ascundă lipsa de argumente și să confirme că decizia de a crește numărul de posturi nu are legătură cu nevoile culturale ale comunității, ci cu interese de culise.
Faptul că alte filarmonici, cu programe mai complexe și public mai numeros, reușesc cu patru sau cinci angajați, iar Ploieștiul se umflă până la 19, nu arată un „specific”, ci un abuz flagrant de resurse publice.
Efecte!
„Specificul local” este o formulă inventată pentru a masca realitatea: organigrama Filarmonicii Ploiești a fost umflată artificial, nu pentru artă, ci pentru clientelism. În loc să fie un brand de mândrie, „specificul local” a ajuns să fie un stigmat al risipei.
Presiunile invizibile. Negarea care spune tot
Întrebarea:
Au existat presiuni politice sau administrative pentru a crea aceste posturi noi? Cine sunt persoanele care au beneficiat de pe urma extinderii organigramei și care este criteriul de selecție pentru aceste funcții suplimentare?
Analiza Intransigent
Întrebarea a fost directă, iar răspunsul Filarmonicii a fost sec: „nu au existat presiuni”. Atât. Nicio explicație despre criteriile de selecție, nicio listă a persoanelor angajate, nicio dovadă care să susțină afirmația.
În administrația publică, simpla negare nu are valoare. Transparența se probează prin documente: anunțuri de concurs, procese-verbale, punctaje oficiale, rapoarte de evaluare. Dacă toate acestea lipsesc, negarea nu face decât să ridice și mai multe semne de întrebare.
De ce nu se publică numele celor angajați? De ce nu se arată criteriile după care au fost selectați? Dacă într-adevăr totul a fost curat și legal, atunci instituția ar fi avut tot interesul să demonstreze asta. Faptul că nu o face confirmă suspiciunea că în spatele extinderii organigramei se ascund presiuni politice și aranjamente administrative.
Efecte!
Refuzul de a răspunde concret și lipsa totală de documente fac ca negarea să fie nu o dezmințire, ci o confirmare indirectă. În lipsa probelor, singura concluzie rezonabilă este că presiunile au existat, iar noile posturi au fost create pentru a recompensa loialități, nu pentru a răspunde nevoilor culturale.
Sinecurile – negate cu vorbe, confirmate prin tăcere
Întrebarea:
Cum răspundeți acuzațiilor de sinecuri și favoritisme, având în vedere discrepanțele evidente dintre numărul de posturi create și volumul real de activitate artistică și administrativă a filarmonicii?
Analiza Intransigent
La acuzațiile explicite de sinecuri, conducerea Filarmonicii a răspuns previzibil: „nu există asemenea practici”. Însă o astfel de dezmințire, în lipsa probelor, nu are valoare juridică și nici morală.
Când ești întrebat despre angajări și favoritisme, nu răspunzi cu negări seci, ci cu documente: liste transparente de posturi, rapoarte de concurs, procese-verbale, evaluări de performanță. Toate acestea ar putea demonstra corectitudinea procedurilor. Numai că instituția nu a prezentat nimic.
În lipsa acestor dovezi, simpla negare nu doar că nu înlătură suspiciunea, dar o transformă în certitudine morală. Pentru opinia publică, tăcerea documentară echivalează cu recunoașterea: posturile au fost distribuite pe criterii de prietenie, loialitate sau recompense politice.
Efecte!
Filarmonica Ploiești neagă sinecurile, dar nu aduce nicio probă. În logica administrativă, asta înseamnă un singur lucru: acuzațiile nu doar că sunt plauzibile, ci par a fi confirmate prin lipsa de transparență.
Transparentizarea promisă, de fapt vorbe fără acoperire
Întrebarea:
Ce măsuri veți lua pentru a transparentiza modul de angajare, evaluare și promovare în cadrul instituției pe care o conduceți? Sunteți dispus să publicați periodic rapoarte detaliate despre activitatea fiecărui compartiment și despre rezultatele obținute?
Analiza Intransigent
Întrebarea cerea măsuri clare și verificabile: rapoarte periodice, criterii obiective, publicarea rezultatelor. Răspunsul Filarmonicii a fost însă o colecție de clișee birocratice: „respectăm legea”, „totul este transparent”. Dar unde sunt rapoartele? Unde sunt criteriile? Unde sunt dovezile?
Transparența nu se proclamă, se practică. Ea presupune ca publicul – plătitor de taxe și principal finanțator al instituției – să poată verifica modul în care sunt cheltuiți banii și cum sunt selectați angajații. În lipsa unor documente publice, orice declarație despre „respectarea legii” rămâne doar o lozincă.
Faptul că instituția nu a oferit niciun exemplu concret de raport sau de procedură de evaluare arată că, în realitate, nu există un mecanism de transparentizare. Totul se reduce la vorbe menite să acopere opacitatea.
Efecte!
Filarmonica vorbește despre transparență, dar refuză să o practice. Până nu va publica rapoarte detaliate, criterii clare și rezultate verificabile, promisiunile conducerii nu valorează mai mult decât un afiș colorat pus pe o ușă încuiată.
Managerul Vlad Mateescu, maestrul care dirijează fără să-și asume partitura
Întrebarea:
În calitate de manager public, vă asumați responsabilitatea pentru această „umflare” a schemelor de personal, în condițiile în care banii provin de la contribuabili, iar încrederea în instituțiile de cultură depinde de onestitatea și eficiența conducerii?
Analiza Intransigent:
Întrebat direct dacă își asumă răspunderea pentru extinderea artificială a organigramei, managerul Vlad Mateescu a preferat să paseze responsabilitatea către Consiliul Local, afirmând că el „doar propune”, iar consilierii „decid”.
Această justificare este falsă și manipulatorie. În realitate, managerul este inițiatorul direct al organigramei, al proiectelor și al fundamentărilor financiare. Consiliul Local nu face decât să voteze pe baza documentelor elaborate și transmise de conducerea Filarmonicii. A da vina pe CL echivalează cu a recunoaște, indirect, lipsa de curaj managerial și de onestitate.
Mai mult, un manager public nu poate funcționa ca un simplu „mesager” către Consiliul Local. Legea impune ca el să fie garantul bunei gestiuni, al eficienței și al transparenței. Atunci când o organigramă este umflată artificial, răspunderea morală și administrativă revine în primul rând managerului, nu consilierilor care au votat pe baza materialelor livrate de acesta.
Efecte!
Vlad Mateescu se prezintă ca un dirijor care ridică bagheta, dar pretinde că nu controlează orchestra. În realitate, el este cel care a compus partitura și a distribuit partiturile către Consiliul Local. Refuzul de a-și asuma responsabilitatea arată nu doar lipsă de onestitate, ci și o abdicare de la rolul fundamental de manager public.
A rezultat că…
Analiza celor 15 întrebări și a răspunsurilor oferite de Filarmonica „Paul Constantinescu” scoate la iveală un tablou sumbru:
- Conflict de interese mascat prin tăcere și ambiguități.
- Externalizare abuzivă a cercetării disciplinare, transformată din excepție în regulă.
- Atacuri personale în loc de argumente juridice, culminând cu execuția publică a unui mare artist, Emil Bâzgă – reangajat ulterior, dovadă că sancțiunea inițială a fost un abuz.
- Contracte ascunse sub pretexte ilegale, în dispreț față de Legea 544/2001.
- Organigrame umflate fără justificări, sub paravanul ridicol al „specificului local”.
- Negări sterile în loc de probe, ceea ce confirmă suspiciunile de sinecuri și favoritisme.
- Manager care pasează responsabilitatea, deși legea îl obligă să-și asume rolul de garant al transparenței și eficienței.
În loc să fie un sanctuar al artei și al creativității, Filarmonica Ploiești s-a transformat într-un instrument de control politic și de distribuire a favorurilor. În loc de transparență, avem opacitate. În loc de respect pentru artiști, avem represiune. În loc de responsabilitate managerială, avem fuga de asumare.
Iar toate acestea se întâmplă pe banii ploieștenilor, care merită să știe nu doar ce se cântă pe scenă, ci și ce se ascunde în culise.
Epilog
Această anchetă nu este un capăt de drum, ci doar începutul. Nu vom lăsa lucrurile așa, sub covorul gros al minciunilor instituționale. Vom merge mai departe, cu toate demersurile legale și publice necesare, pentru ca adevărul să iasă la lumină, iar cei responsabili să răspundă.
Filarmonica aparține ploieștenilor și artiștilor săi, nu unei rețele de interese și favoruri. Iar noi vom continua să cerem transparență, respectarea legii și protejarea valorilor culturale. Pentru că arta merită adevăr, nu abuzuri.
