In orice sistem judiciar cu pretentii de echitate si imparțialitate, cererea de recuzare este un mecanism legitim, necesar si salutar. Ea nu este o favoare ceruta capricios, nici o stratagema dilatorie pentru tergiversarea actului de justiție, ci o cale procedurală firească prin care partea implicată in proces are dreptul de a solicita ca un judecător să fie inlocuit, atunci când există indicii temeinice că obiectivitatea acestuia este afectată.
Codul de procedură penală românesc, la art. 64 alin. (1), enumeră explicit cazurile in care un judecător poate fi recuzat, printre care: existența unei suspiciuni rezonabile de imparțialitate, relatii de rudenie sau afinitate, interes personal, inamicitie vădită sau alte circumstanțe care afectează aparenta de neutralitate. Mai departe, CEDO a consacrat in jurisprudența sa (ex. Morice c. Franța) ideea că nu este suficient ca un magistrat să fie imparțial, ci trebuie să si pară imparțial.
În contextul românesc, unde presa liberă incă deranjează, iar jurnalistul care investighează nereguli devine el insusi subiect de dosar, mecanismul recuzării devine un scut juridic vital. Dar ce te faci când scutul e spart de sabie, iar cel care ar trebui să judece cererea de recuzare o face într-un mod mai degrabă formal decât onest, mai degrabă in grabă decât cu rigoare, cu un ochi la colegul vizat si altul la instanța de unde si-a luat recent roba?
Exact in această zonă gri se plasează cazurile de recuzare respinse într-un mod previzibil, aproape ritualic, atunci când cererile sunt formulate de către persoane incomode, jurnalisti care scriu despre magistrați, critici ai sistemului sau simpli cetăteni care au curajul să spună: „am motive rezonabile să cred că nu voi fi judecat corect”.
În ceea ce urmează, voi analiza, sub forma unui pamflet documentat, trei astfel de cazuri: cel al judecătoarei Benga, recuzată si aparată de o colegă proaspăt numită în functie, Maria Săvuță; cazul judecătoarei Mateiaș, împotriva căreia au fost formulate critici publice în Intransigent si o cerere de recuzare respinsă de o altă colegă discutabilă, respectiv judecătoarea Cătălina Mihaela Păuleț, soția lui Dan Păuleț despre despre care am scris, ea insăsi fiind sancționată disciplinar în trecut, după cum vedeți în foto.
Toate aceste episoade converg spre o concluzie incomodă: in Romania, când critici un magistrat, ți se taie calea legală de aparare prin recuzare, sub pretextul formalismului. Iar cei care resping aceste cereri nu sunt intotdeauna judecători neutri, ci oameni numiți de curând, cu datorii de loialitate incă proaspete sau cu un instinct de conservare instituțională acutizat.
Acest pamflet nu este o incriminare in bloc a sistemului judiciar, ci o radiografie a unor fisuri care dor. Nu e o judecată de valoare, ci o constatare de fapt. Si, cel mai important, e o pledoarie pentru un principiu simplu: recuzarea trebuie să fie un drept efectiv, nu un decor procedural.
Recuzări înțepenite și robe la comandă – cazul Benga & Săvuță
Există în magistratura românească un fel de lege nescrisă, dar respectată cu sfințenie: „cine deranjează, e ignorat, cine scrie, e pedepsit, iar cine recuză,
pierde.” Iar când cetățeanul nu cere doar dreptate, ci o cere argumentat, în numele legii, într-un stat de drept ce pretinde că e democratic, sistemul reacționează ca un mecanism imunologic degenerat: atacă gazda.
Așa s-a întâmplat și în cazul recuzării doamnei judecător Elena Mihaela Benga de la Judecătoria Ploiești. Nu e un nume nou pe scena civilă și penală a orașului, dar nici unul neutru. Jurnalistul Eugen-Costin Cristescu, adică eu, am scris despre dânsa în publicația Intransigent.ro, într-un articol în care am vorbit despre activitatea domniei sale, după cum se vede în foto, poate nu atât de dur, comparativ cu alți judecători care fac parte din fief-ul lui Tano Cariddi, alias Vasile Alin Ene( foto poza din front). Îmi fac mea culpa, am o slăbiciune pentru doamna judecator Benga, chiar dacă nu sunt vaporean. Și pentru că nu sunt, îi respect statutul de femeie măritată și mă rog la 
Dumnezeu pentru fericirea domniei sale, ca să nu pățească precum judecătoarea Diana Toma, căreia Dumnezeu i-a dat o palmă care s-a materializat intr-un divorț recent. Nu se mai numește Șologon, ci doar Toma. Prietenii știu de ce… Ai lui Bachus, în primul rând…
În mod firesc, autorul articolului, adică eu, parte într-un dosar aflat pe masa d-nei judecător Benga, al cărui chip frumos mă răvășește, mai ales când poartă ochelarii aceia gen pisică, am formulat o cerere de recuzare, invocând tocmai imposibilitatea evidentă a unei imparțialități după ce am criticat public activitatea domniei sale. Nu am cerut favoruri, ci dreptate și echitate. Nu am invocat emoții, ci argumente. Nu am recitat poezii, ci articole de lege. Ce am primit în schimb?
Un refuz. Dar nu un refuz simplu, ci unul nedrept. Un „nu” cu tușe groase, emis de judecătoarea Săvuță Maria, numită oficial în magistratură cu exact o lună în urmă, prin Decretul nr. 410/2025, semnat de președintele interimar Ilie-Gavril Bolojan. La prima vedere, o judecătoare tânără, poate chiar promițătoare, cu doar un an de magistratură la activ. La a doua vedere însă, o rotiță nouă într-un mecanism vechi: acela al solidarității de castă, unde instinctul de autoprotecție învinge rațiunea juridică.
Să ne înțelegem: un judecător cu doar 12 luni de experiență în sistem, fără cauze grele sau hotărâri de referință în spate, a fost pus să decidă dacă o colegă cu notorietate locală poate fi bănuită rezonabil de lipsă de imparțialitate, în condițiile în care fusese deja criticată public chiar de către petent. Ce șanse reale avea recuzarea să fie admisă într-o cameră preliminară închisă, fără audierea părților, fără transparență, fără drept la apărare efectivă? Răspunsul este trist de simplu: zero.
Se conturează astfel un mecanism care nu e doar defect, ci intenționat viciat:
- cererile de recuzare sunt transformate în formalități goale,
- sunt judecate de magistrați neatinși de responsabilitatea verticalității,
- iar procesul devine un dans mimat în spatele ușilor închise, unde rolurile sunt deja distribuite.
Judecătoarea Săvuță, probabil încrezătoare că astfel va urca fără efort pe treptele ierarhiei, a livrat ceea ce sistemul cere: obediență profesională mascată în obiectivitate procedurală. O decizie de respingere seacă, tăiată la colțuri, fără nicio trimitere profundă la riscul de aparență de părtinire — concept fundamental în jurisprudența CEDO, dar aparent ignorat în Prahova.
Iar întrebare legitimă se ridică: ce face o recuzare justă atunci când e analizată de un judecător cu experiență minimă, plasat într-o poziție vulnerabilă față de ierarhia locală? Poate acest judecător să fie independent în mod real sau își va construi cariera călcând peste drepturile celor care îndrăznesc să deranjeze gașca de sus?
Aici nu vorbim doar despre o cerere respinsă, ci despre o strategie sistemică de protejare reciprocă între cei din același cerc al tăcerii. În care nou-veniții învață rapid că loialitatea față de colegi e mai importantă decât loialitatea față de adevăr sau lege. Iar când această loialitate încalcă principiul imparțialității și face din recuzare o glumă proastă, putem afirma cu tărie că justiția s-a predat, cu tot cu robe și Constituție.
Justiția în oglindă spartă. Recuzări, reflexii și refuzuri cu robă
Există în orice societate o limită până la care poți ignora evidența fără să riști ridicolul. În justiția românească, însă, această limită pare să fi fost redefinită, ajustată și, în unele cazuri, demontată complet, mai ales când vine vorba despre cererile de recuzare formulate împotriva unor judecători „de-ai casei”. Cazurile doamnelor judecătoare Mateaș Beatrice-Lizbeth și Cătălina Mihaela Păuleț( soția judecătorului Dan Pauleț coleg cu Mateaș, aterizat șef de secție desi nu avea ce să îl recomande, dar avea cine: Vasile Alin Ene) sunt două exemple care nu doar că ridică sprâncene, ci și pun în mișcare întreg aparatul critic al rațiunii.
Să ne apropiem cu grijă de ele. Cu grijă, pentru că acolo unde e nevoie de recuzare, există o relație tensionată între încredere și suspiciune. Și să nu uităm: o cerere de recuzare nu este o insultă, ci o plasă de siguranță pentru o instanță care ar trebui să nu doar fie, ci și să pară imparțială.
Judecătoarea Mateiaș – între dezvăluire publică și „imparțialitate” instituțională
În orice altă țară europeană, dacă un jurnalist scrie despre un judecător, criticându-i conduita profesională, dacă există materiale documentate care pun sub semnul întrebării obiectivitatea magistratului, atunci, acel judecător s-ar retrage din proces. Nu de frică. Ci de bun simț. De echilibru. Din respect pentru ideea de justiție. Nu și în România.
Despre doamna judecătoare Mateiaș, publicația Intransigent a publicat materiale ample, cu detalii și context, în care era analizată inclusiv legătura profesională dintre domnia sa și alte persoane din sistem, între care un anume judecător Alexandru Badea( și soția acestuia, cu o ascensiune pe care doar dacă ai o proptea ca Vasile Alin Ene o poți avea) despre care vom mai scrie în scurt timp, subiect al unor investigații la rândul lui. Faptele prezentate nu au fost zvonuri. Nici pamflet în sensul clasic. Ci exercițiu de jurnalism civic, intransigent, dar legitim. Cu atât mai mult că d-na judecător Mateaș provine dintr-o familie de pocăiți, iar eu mă aștept ca domnia sa, din această cauză să aibă frică de Dumnezeu mai mult decât un muritor de rând. Poate că Dumnezeu, văzând ce face, îi va da o palmă ca s-o trezească.
Cererea de recuzare a fost, așadar, fundamentată. Nu pe sentiment, ci pe precedent. Nu pe bănuială, ci pe conflictul de imagine generat tocmai de mediatizarea activității respectivei judecătoare. Răspunsul? Respingere. Fără tremur, fără ezitare, fără rușine.
Această decizie de respingere a venit din partea judecătoarei Păuleț – și aici intrăm într-un alt cerc al neîncrederii.
Judecătoarea Păuleț – judecând recuzări cu schelete în propria arhivă disciplinară
Într-un sistem normal, desemnarea unui magistrat cu abateri disciplinare în trecut să decidă asupra recuzării unui alt coleg ar naște suspiciuni legitime. În sistemul nostru, în schimb, astfel de alocări sunt aproape simbolice: o formă de sfidare.
Doamna Păuleț, cea care a respins cererea de recuzare împotriva colegei Mateiaș, nu este doar o piesă de schimb pe tabla justiției. Este un nume deja amintit în decizii ale Inspecției Judiciare, acolo unde a fost sancționată disciplinar, cu avertisment, pentru comportamentul avut în calitate de prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați. Nu e vorba de o simplă greșeală de procedură, ci de o abatere dovedită, sancționată și trecută, cum se zice, cu vederea în CV-ul sistemului.
Și totuși, o astfel de persoană este aleasă să decidă dacă un alt magistrat poate fi bănuit de lipsă de imparțialitate. E ca și cum ai pune un arbitru suspendat pentru trucarea unui meci să judece un caz de blat. Nu pentru că n-ai avea pe cine altcineva, ci pentru că asta-i regula nescrisă: se judecă între ei.
Sindromul de autoapărare: nimeni nu judecă pe nimeni din „castă”
În ambele cazuri – Mateiaș și Păuleț – justiția pare să funcționeze mai degrabă ca un sistem imunitar dereglat, care poate genera boli autoimune. În loc să elimine celulele toxice, le protejează. În loc să favorizeze transparența, descurajează demersul celui care îndrăznește să-și apere dreptul la un magistrat imparțial.
Când o cerere de recuzare este formulată cu probe, cu precedent, cu logică și bun-simț – iar aceasta este respinsă fără a fi măcar discutată în mod serios – atunci ne aflăm nu într-o sală de judecată, ci într-un teatru cu intrare forțată. Unde justițiabilul e spectator legat la ochi, iar piesa a fost scrisă demult, cu robă neagră și scenariu în alb.
Nu există rușine în a cere dreptate. Rușinea este doar în refuzul de a o oferi. Judecătoarele Mateiaș și Păuleț, alături de toți cei care refuză să recunoască un conflict de interese, devin simboluri ale acelei justiții care nu mai are nevoie de legi, pentru că are relații. O justiție în care obiectivitatea este o mască, nu un principiu.
Dar adevărul are prostul obicei de a nu tăcea. Mai devreme sau mai târziu, oglinzile sparte se strâng la un loc și, în cioburile lor, se va vedea întreaga față a sistemului.
Adevărul ca insultă: dimensiunea psihologică a respingerii în serie a recuzărilor
Într-un sistem care se vrea echitabil, cererea de recuzare este supapa prin care se eliberează tensiunea dintre judecător și judecat. Nu este un afront, ci un drept procesual. Nu este o ofensă, ci un mecanism de igienă instituțională. Însă în România, în special în anumite cercuri judiciare locale – cum ar fi la Ploiești –, recuzarea a fost transformată într-un act de răzvrătire, privit cu suspiciune, tratat cu ostilitate și respins ca un atac la „autoritatea” magistratului. Iar când acest refuz devine reflex, avem o problemă nu doar de legalitate, ci și de igienă psihologică a sistemului de justiție.
Oamenii care dețin funcții în sistemul judiciar și reacționează ostil față de cei care spun adevărul incomod nu o fac pentru că nu înțeleg ce li se cere. O fac pentru că nu suportă ceea ce li se arată în oglindă.
Ego-ul și disonanța cognitivă
Sunt judecători care nu mai citesc presa, ci doar comunicatele de presă. Nu mai aud criticile, ci doar ecoul propriilor convingeri. Ei nu mai privesc adevărul în față, ci doar reflexia lui estompată în vitrina CSM-ului. Pentru că acolo, în acea vitrină imaculată, ei sunt expuși ca „garanți ai legalității”, „gardieni ai dreptății”, „scutul democrației”. În realitate, însă, sub robă, bate un ego fragil, supraprotejat și vulnerabil la adevăr.
Iar adevărul – neiertător cum e el – lovește exact unde doare mai tare: în imaginea de sine. În proiecția idealizată a magistratului incoruptibil, imparțial, nepătat. E de ajuns ca un jurnalist să ridice colțul perdelei și să arate:
- că recuzările sunt respinse în bloc, fără motivare autentică;
- că delegările se fac pe criterii de gașcă, nu de competență;
- că imparțialitatea e o piesă de decor, nu o practică judiciară;
…și s-a produs ceea ce psihologia numește disonanță cognitivă. O ruptură mentală între ceea ce ei cred că sunt și ceea ce sunt cu adevărat. Iar această ruptură nu doare doar, ci destabilizează. Pentru că, în adâncul lor, acești magistrați vor să creadă că sunt corecți. Nu suportă gândul că ar fi parte dintr-un mecanism strâmb. Așa că nu reformează mecanismul — ci distrug oglinda care îl reflectă.
Negare. Discreditare. Represalii.
Când sunt confruntați cu probe, cu analize, cu dovezi clare că independența lor e cel mult declarativă, reacționează exact ca pacientul care, la auzul diagnosticului, nu cere tratament, ci dă afară medicul.
– Cine îndrăznește să spună că „garantul dreptății” joacă în echipă cu „delegatul mafiei robei”?
– Cine își permite să conteste zeul cu ciocan de lemn și pix de necontestat?
Răspuns: jurnalistul, adică acel individ complet inadecvat sistemului, care nu cere voie să pună întrebări, nu scrie cu frică și nu semnează pacte de tăcere. El este dușmanul de serviciu. Iar în fața dușmanului, sistemul reacționează instinctiv:
– „Nu-i adevărat.”
– „E frustrat.”
– „Are ceva personal.”
– „Are un interes.”
– „Are o agendă.”
– „Are tupeu.”
Ce nu are, în ochii lor? Legitimitate. Pentru că adevărul, oricât de documentat ar fi, e considerat inacceptabil când vine de la cineva din afara cercului. Este, în psihologie, un mecanism de apărare clasic: proiecția. Adevărul spus despre mine? Devine vina ta că l-ai rostit.
În loc să-și pună problema: „Oare chiar e o problemă cu aceste respingeri de recuzare făcute în lanț?”, preferă să se întrebe:
„Cum îl reducem la tăcere pe cel care a avut nesimțirea să le observe?”
Așa ajunge presa liberă să devină, în ochii lor, perturbatoare de ordine când, în realitate, e singura formă de igienă democratică rămasă.
Este un diagnostic: cu cât e mai rigid ego-ul, cu atât e mai mare disprețul față de adevăr.
Iar într-un sistem unde recuzările se resping în serie, iar delegările se semnează în taină, ego-ul devine mai important decât legea.
Dar ego-ul nu ține loc de justiție. Nici de onoare. Nici de caracter.
Ține loc doar de oglindă spartă, în care niciun magistrat nu mai are curajul să se privească.
Puterea corupe empatia
La început, judecătorul își pune roba cu emoție, ca un medic halatul. Are visuri, idealuri, crede că dreptatea chiar există. La început, și cel din CSM mai răspunde la telefon, iar inspectorul judiciar mai tresare la cuvântul „abuz”. Dar apoi vine puterea. Și cu ea, vine și boala: o atrofiere treptată a centrului empatic, care, în unele cazuri, devine ireversibilă.
Este un diagnostic clinic, nu o metaforă. Studiile psihologului Dacher Keltner de la UC Berkeley au demonstrat că puterea excesivă reduce capacitatea creierului de a simți empatie. Cu cât ai mai mult control, cu atât devii mai insensibil. Nu pentru că vrei, ci pentru că poți.
Și atunci, ce se întâmplă cu un magistrat căruia nu i se poate spune nimic?
Care decide fără să răspundă?
Care semnează delegări în lanț ca niște cecuri oarbe și respinge recuzări ca pe spamul zilnic?
Pentru ei, nu mai contează omul din fața deciziei. Nu contează că acel om are un dosar real, o viață afectată, o speranță în dreptate pe baza căreia se adresează instanței.
Contează doar că cineva a îndrăznit să-i zgâlțâie soclul.
Și dacă tot vorbim de psihologie, să vorbim serios:
Puterea fără control devine un drog.
Nu te face mai lucid, te face mai periculos.
Nu îți deschide ochii, ci ți-i fixează doar pe cine trebuie strivit, corectat, eliminat.
Adevărul? Devine perturbator, o „problemă de imagine”.
Omul care îl rostește? Devine „element ostil”, „vag dezechilibrat”, „neînțeles”, „prea vocal”.
Iar reacția sistemului? Nu e reflecție, ci reprimare, rafinată în expresii administrative:
– „Cererea este lipsită de temei.”
– „Sesizarea este vădit neîntemeiată.”
– „Aspectele invocate exced controlului de legalitate.”
Toate aceste formule sunt echivalentul birocratic al unei urechi înfundate și al unui suflet în conservă.
Nu cerem ca un judecător să plângă cu noi. Cerem doar să ne vadă.
Nu vrem ca un membru CSM să ne ia de mână. Vrem doar să nu folosească puterea pentru a numi prietenii în funcții.
Nu așteptăm ca Inspecția Judiciară să fie un ONG plin de de empatie. Dar ar fi decent să nu doarmă în pat cu sistemul pe care ar trebui să-l verifice.
Într-o democrație, controlul e o responsabilitate.
Într-o justiție pervertită, controlul devine o armă de tăcere.
Și cine suferă? Cetățeanul. Dar și adevărul. Mai ales adevărul.
Un judecător care nu mai simte nimic pentru omul din fața sa nu aplică legea.
Aplică puterea.
Dar puterea, fără empatie, fără răspundere și fără introspecție, nu mai e autoritate.
E tiranie cu diplomă de magistrat.
Apărarea inconștientă a unei rețele
Când un jurnalist cere recuzarea unui judecător, lovește într-un sistem care nu știe să se corecteze, doar să se apere. Reflexul nu e legal, ci psihologic: „ne aperi colegul, aperi rețeaua”.
Proiecția:
„Jurnalistul are ceva cu sistemul!” – nu contează că a spus adevărul, contează că l-a spus. Critica devine insultă, iar cel care observă devine „dușman al ordinii”.
Raționalizarea:
„Dacă am admite toate recuzările, ar fi haos.” – nu contează că unele sunt justificate. Mai importantă e stabilitatea aparenței, nu corectitudinea.
Negarea:
„Nu există probe că judecătorul e părtinitor.” – chiar dacă s-a mai pronunțat în speță, are prietenii evidente sau a fost delegat de același „regizor de cariere”.
În loc să fie câine de pază, sistemul devine câine de curte. Nu latră decât dacă e deranjat din somnul confortabil.
Asta nu e apărare a justiției. E apărarea unei iluzorii superiorități morale, clădită pe refuzul de a se privi în oglindă.
Iar în spatele acestei oglinzi, stă un singur adevăr: Rețeaua nu greșește. Rețeaua se apără.
Sindromul puterii necontrolate
Când puterea nu e controlată, nu devine responsabilă. Devine narcisică.
Judecătorii care știu că nu pot fi trași la răspundere nu mai simt nevoia să explice sau să se îndoiască. În mintea lor, greșeala e imposibilă, pentru că ei sunt sistemul.
Iar sistemul nu greșește. El decide, deleagă, respinge și judecă… fără să fie judecat.
Așa apare sindromul puterii necontrolate: o formă de autoconvingere colectivă că legea e bună doar când e convenabilă, iar adevărul… doar când nu tulbură.
Când nimeni nu are curaj să-i întrebe: „De ce ați respins recuzarea?” — răspunsul e simplu: pentru că putem.
Și într-un sistem care nu greșește niciodată, tot ce tulbură echilibrul devine vinovat prin existență.
Frica de pierderea controlului
În justiția de castă, critica nu e analizată — e atacată.
Când un jurnalist cere recuzarea cu temei solid, nu se mai judecă cererea, ci îndrăzneala de a o face. Devine un act de sfidare.
Iar sistemul nu tolerează sfidarea. El nu se apără cu legea, ci cu reflexul fricii: pierd controlul, deci anihilez sursa tulburării.
Așa apar reacțiile „neoficiale”, dar previzibile:
🔸 Marginalizare.
🔸 Invalidare.
🔸 Pedepsire discretă, dar vizibilă.
Nu contează ce-ai scris. Contează că ai avut curajul să zgâlțâi cuibul.
Pentru magistrații speriați de oglindă, adevărul nu e probă. E pericol.
Conformismul instituțional
Robă pe din afară, complicitate pe dinăuntru
În sistemul de justiție, „să nu deranjăm” a devenit o formă de supraviețuire.
Adevărul? E bun doar dacă e decorativ, nu disruptiv.
Cei care scot capul din rând nu sunt admirați. Sunt izolați. Devii „problematic” doar pentru că ai pus o întrebare firească: „De ce e același judecător și în acest dosar?”
Magistrații care gândesc critic sunt priviți ca „nonconformiști cu tendințe periculoase”.
Iar cei cuminți, care tac, semnează și se aliniază? Ei sunt promovați, delegați și felicitați. Nu pentru ce fac, ci pentru ce nu fac: nu întreabă, nu scriu, nu tulbură.
Așa se naște cultura robei corecte: curată la exterior, dar pliată perfect pe silueta obedienței.
Nu vorbim despre un sistem care ignoră adevărul. Vorbim despre unul care îl vede, dar îl consideră inadecvat.
Iar cel care spune adevărul?
Psihologic vorbind, el nu e un rebel. E un matur moral (Kohlberg), un om ancorat în justiție, nu în imagine, rezilient, dar conștient că adevărul are un preț.
Știe că nu va fi aplaudat. Ci, cel mai probabil, împins afară din sală, etichetat, discreditat sau ignorat.
Și totuși spune. Pentru că nu poate altfel.
Dar aici e tragedia:
Un ecou într-o sală de judecată care a uitat că legea nu e un zid, ci o fereastră spre dreptate.
Iar când fereastra se închide… aerul adevărului devine sufocant pentru toți. Dar doar unul tușește și-l spune.
Adevărul ca delict de opinie în statul de drept cu dinți de lapte
Reacțiile magistraților în fața adevărului spus răspicat – fie ele violente, arogante sau pasiv-agresive – nu condamnă realitatea rostită, ci expun, fără voia lor, propriile slăbiciuni: frica, impostura și autosuficiența. Într-un sistem lipsit de mecanisme reale de autocorecție, adevărul nu e combătut pentru că ar fi fals, ci pentru că demască. Strică liniștea de salon a unei justiții care și-a învățat decorul, dar nu-și mai recunoaște rostul.
Pentru unii magistrați, a te uita în oglindă e mai greu decât a rosti o hotărâre. Mai simplu e să ataci, să discreditezi, să pui etichete pe cei care tulbură ordinea ipocriziei. Când rostești adevărul despre părtinire, despre delegări pe prietenii sau despre refuzul automat al recuzărilor, nu deranjezi sistemul pentru că minți, ci pentru că le spui că nu mai sunt Dumnezei – sunt oameni cu slăbiciuni, cu interese și, adesea, cu agende.
Mai grav decât orice abuz este tăcerea vinovată care îi urmează. Acea tăcere de castă, care nu apără legea, ci reputația colectivă. Și într-un astfel de tăcut adânc, justiția uită exact de ce există: nu pentru a-și apăra reflexele de clan, ci pentru a-l proteja pe cetățean. Pe acel om care nu are delegare, nici imunitate, dar are dreptul – și curajul – să spună: „Văd ce faceți.”
