Acesta este un pamflet care are la baza documentele depuse în instanță de primărul Polițeanu, pentru a proteja consilierii personali pe care i-a angajat ca să rupă norii mai rău decât sistemul antigrindină recent închis. Tratați-l ca atare!
Dacă ai impresia că Ploieștiul e condus de oameni reali, cu nume, funcții și atribuții concrete, înseamnă că n-ai aflat ce se întâmplă prin birourile cu geamuri fumurii de la etajul Primăriei. Acolo, în turnul de fildeș cu vedere spre groapa de gunoi administrativ, primarul Mihai-Polițeanu și-a instalat o armată de consilieri personali, atât de bine ascunși, că nici CIA n-ar ști cum îi cheamă, ce-au făcut în viață sau cu ce se ocupă.
Și cine a îndrăznit să ceară lămuriri? Jurnalistul de la Intransigent, Eugen-Costin Cristescu, înarmat cu Legea 544/2001 și cu un pix mai ascuțit decât bugetul local. Doar că, în loc de răspunsuri, a primit… o lecție de dispariție în masă: „N-avem atribuții, n-avem CV-uri, dar avem linkuri și conferințe pe Facebook.”
Când vrei să știi cu ce se ocupă consilierii personali plătiți din bani publici, ți se răspunde că… au fost prezentați la o conferință de presă. Pardon? Adică dacă primarul își lansează echipa ca pe un album de trap în mall, noi să ne mulțumim cu afișul de promovare?
Asta nu e transparență, e spectacol cu fumigene.
Iar când întrebi dacă s-au ocupat și de altceva în afară de făcut cu mâna din spatele primarului, ți se răspunde cu articole de lege, trimiteri la platforme online și niște „declarații de avere” în care poți afla doar că unii au teren agricol moștenit și mașină în leasing, dar nu și ce fac 8 ore pe zi la birou.
A, și mai vine bomba! Cristescu n-ar avea calitate să reprezinte o asociație legal înființată, deși exact aceeași primărie i-a răspuns oficial în scris, ca președinte și jurnalist. Aici avem un caz de schizofrenie administrativă: ba ești, ba nu ești, în funcție de cât de intransigent ai devenit.
Dar cel mai savuros episod vine când primarul refuză să dea CV-urile consilierilor, de parcă ar fi planurile nucleare ale Iranului. Adică ești plătit din banii ploieștenilor, dar ce-ai făcut tu până azi e informație clasificat-bugetară? Poate pentru că, dacă ne-am uita în acele CV-uri, am descoperi că unii consilieri știu să facă PowerPoint-uri și să comenteze pe Facebook, dar nu și să gestioneze un oraș.
Primăria Ploiești a devenit un club privat de amici și omuleți fără atribuții vizibile, dar cu salarii prevăzute în buget. De ce? Pentru că Polițeanu a promis transparență, dar livrează intransparență cu ghilimele și semnătură oficială.
Așadar, domnule primar, dacă tot nu ne spuneți ce știu să facă oamenii dumneavoastră, poate ne spuneți măcar pe cine cunosc, ca să înțelegem cum au ajuns acolo. Că prea seamănă administrația cu un casting de reality show: „Intră cine trebuie, rămâne cine tace.”
Să le luăm pe căprăriile pe care le-am constatat în documentele depuse la instanță:
Ipocrizie între „transparență” clamată în campanie și opacitatea din mandat
Când a intrat în campania electorală, Mihai Polițeanu părea că a coborât din manualul de educație civică. Cu mâna pe inimă și cealaltă pe tastatura Facebook-ului, vorbea despre lumină administrativă, reformă profundă și o transparență care urma să radieze din primărie ca dintr-o uzină de neon civic. Cetățeanul era partenerul său, iar administrația trebuia să fie ca un acvariu: clară, vizibilă, fără colțuri întunecate.
Dar în loc de transparență, orașul a primit opacitate cu ștampilă și registratură. Iar haiducul de campanie, înarmat cu promisiuni și idealuri, s-a metamorfozat rapid într-un portar posac al instituției, care nu mai lasă să treacă nicio rază de informație fără șapte cereri, trei interpretări juridice și o suspiciune de atac la „ordinea publică administrativă”.
Ajuns la butoane, Polițeanu a aplicat prima regulă a politicianului convertit: „să nu răspunzi clar, dacă poți răspunde ambiguu. Iar dacă nu poți răspunde ambiguu, spune că n-ai primit hârtia potrivită.”
Într-o societate care fierbe pe tema banului public, primarul Ploieștiului a reușit performanța de a transforma „dreptul la informație” în „dreptul la linkuri și PDF-uri irelevante”. Când jurnalistul cerea clar ce fac consilierii personali, răspunsul venea ca un abur birocratic dintr-o instituție cu aer condiționat, dar fără aer de bună-credință: „Nu deținem informațiile în forma cerută.”
Adică ele poate există. Pe undeva. Dar nu în „forma” cerută. Ca și cum cineva ar cere o roșie, iar tu ai livra semințele, spunând că „fructul în sine nu este disponibil în acest moment, însă poate fi cultivat în condiții meteo favorabile.”
Această tactică de a înlocui substanța cu forma și buna-credință cu rigiditatea legalistă este marca unui sistem care s-a baricadat. Odată instalat în fotoliul de primar, domnul Polițeanu a uitat că cetățenii nu sunt chiriași ai instituției, ci proprietari de drept ai transparenței.
Din discursurile electorale nu a mai rămas decât un ecou amărui. Pe atunci, vorbea despre „resetare instituțională” și „demnitatea funcției publice”. Azi, trimite cetățenii la conferințe de presă ca să afle ce ar trebui să li se comunice oficial. Adică, în loc să-ți dea factura, îți arată vitrina.
Transparența nu e opțională, iar dreptul la informare nu e o favoare, domnule primar. Nu trăim într-un regim feudal cu voievozi aleși prin like-uri, ci într-o democrație în care informația publică este proprietatea plătitorului de taxe, nu a politicianului de serviciu sau primarului Polițeanu sau oricine ar fi el.
Poate că n-ați observat, dar cetățeanul s-a mai emancipat. Nu mai e acel „naiv de trotuar” care se mulțumea cu lozinci. Vrea să știe ce se întâmplă în instituția pe care o finanțează. Iar când un jurnalist vine și cere explicații în numele cetățeanului, a-i răspunde cu atacuri procedurale este echivalentul administrativ al unui scuipat în față. Și cum ceea ce dai aia primești, atunci d-le Polițeanu șli d-le Dumitrașcu folosiți-vă imaginația. 😊)
Așa s-a dus pe apa Bulevardului Independenței marele vis al „reformei Polițeanu”. Cu o viteză mai mare decât a gigacaloriei prin țeava spartă, transparența s-a transformat în dublură birocratică, iar comunicarea – în formă de refuz politico-juridic, pe care Intransigent nu dă doi bani.
Consilierii-fantomă ai Primarului sunt umbrele bine plătite ale administrației Polițeanu
Ce fac consilierii personali ai primarului Mihai Polițeanu? Pare o întrebare simplă, de bun-simț civic, pe care orice cetățean o poate rosti fără să tremure în fața unui ghișeu. Și totuși, în Ploieștiul administrației „moderne”, această întrebare a devenit mai periculoasă decât o anchetă DNA în plină campanie electorală. Este o interogație care deranjează, pentru că atinge o rană adâncă: clientelismul politic acoperit cu panglica reformei.
Răspunsul oficial, transmis în stilul unei plimbări pe coridorul cu uși închise ale Primăriei, este că atribuțiile consilierilor „se regăsesc în dispozițiile primarului”. Superb. Doar că aceste dispoziții… nu sunt publice. S-ar putea chiar să nu existe deloc. Dacă ar fi după stilul Polițeanu, am afla probabil că sunt păstrate sub cheie, în același seif cu sumele reale cheltuite pe campania de imagine sau cu numele celor care taie facturi la Primărie fără să apară în vreo conferință de presă.
Pe scurt, avem un grup de indivizi plătiți din bani publici, dar ale căror sarcini se regăsesc doar în ecuații metafizice. Într-o administrație normală, un consilier personal este un specialist: în urbanism, în fonduri europene, în infrastructură. În Ploiești, consilierul pare a fi un… partener de brunch al edilului, un administrator de glume interne, un ghostwriter pentru aplauze online.
Nu există nicio dovadă publică a vreunei activități verificabile. Nicio informare, niciun raport de activitate, nicio contribuție concretă la un proiect urban. Avem doar liniște. O liniște groasă și bine remunerată, în care fiecare consilier își încasează lunar salariul fără ca cineva să poată întreba, concret: pentru ce anume?
Poate că unii dintre ei chiar muncesc. Poate chiar există, în tăcerea lor profesională, o formă de acțiune administrativă. Dar cum să știm, dacă singura dovadă a prezenței lor este o ștampilă pe fluturașul de salariu și o poză pe fundal, la o conferință cu draperii scumpe?
Administrația Polițeanu pare condusă de un grup de consilieri invizibili, care nu au produs până acum decât mister. Un mister pe bani publici, cu gir legal și protecție instituțională. Când pui reflectorul pe ei, dispar în ceață birocratică. Când le ceri explicații, îți trimit înapoi un link către declarațiile de avere, de parcă apartamentele moștenite sau mașina din 2015 pot înlocui competența profesională.
Este o formă nouă de management local: „Să nu știe cetățeanul ce face omul meu, dar să-l plătească frumos pentru tăcere.”
Acești consilieri personali, în lipsa unor date clare, nu sunt altceva decât niște fețe (ne)cunoscute în sistemul public, care funcționează precum un abonament la Netflix, adică plătești lunar, dar nu știi exact ce se difuzează.
Trimiterea cetățeanului/jurnalistului la Facebook și declarații de avere în loc de documente reale
Într-un oraș civilizat, într-o administrație responsabilă, răspunsul la o solicitare oficială de interes public ar trebui să se măsoare în pagini de documente, nu în minute de PR. Dar la Primăria Municipiului Ploiești, domnul Polițeanu a inventat o nouă metodă de comunicare instituțională: îți cere Legea 544, dar îți trimite Facebook-ul.
Ceri, ca orice contribuabil care plătește taxe la zi, niște date absolut firești: CV-urile consilierilor personali, atribuțiile acestora, și o minimă descriere a activității pentru care sunt plătiți din bugetul local. Un demers jurnalistic legitim, perfect încadrat în lege și în buna-credință democratică.
Răspunsul? Un banc prost, dar oficializat pe hârtie cu antet:
– „Găsiți informațiile în declarațiile de avere.”
– „Vă indicăm pagina de Facebook unde s-a făcut o prezentare publică.”
– „Atribuțiile? Uitați-vă la înregistrarea conferinței de presă.”
Pe scurt: ai cerut un document, ai primit un link. Ai cerut un CV, ți-au dat o poză cu microfonul. Ai întrebat ce face un consilier, ai primit o înregistrare cu aplauze și noduri în gât de la pupitru.
Aceasta este administrația Polițeanu: guvernare cu emoji și transparență cu buton de share. Probabil, în curând, răspunsurile oficiale vor veni pe Instagram Story, cu „swipe up” spre o dispoziție care nu există nici pe hârtie, nici în realitate.
Nu e glumă. Este realitatea hâdă a unei administrații care a ales să înlocuiască transparența legală cu iluzia digitală. Și dacă tot s-a trecut la această estetică a pixelului, poate la următoarea solicitare publică, în loc de documente vom primi un Reel cu filtre de primărie și muzică instrumentală pe fundal. Cu mențiunea că… sunetul legal lipsește.
Însă cel mai grav nu e absurdul în sine, ci faptul că, prin această metodă, cetățeanul este tratat ca un urmăritor, nu ca un contribuabil cu drepturi. I se răspunde cu conținut de campanie, nu cu conținut administrativ. Se evită răspunsul de fond cu tertipuri de formă: dacă nu poți arăta realitatea, oferă imaginea ei stilizată.
Dincolo de ironie, în acest mod de a face administrație se ascunde un dispreț profund față de lege, presă și cetățeni. Iar disprețul, chiar și când e ambalat în culori de brand și transmis prin link, rămâne un abuz mascat și cine îl comite trebuie să răspundă chiar dacă de crede buricul pământul sau miezul din dodoașă.
Refuzul de a publica CV-uri și atribuții, deși banii sunt publici
Într-un oraș în care transparența e mai rarefiată decât oxigenul pe Everest, un lucru tot merge ca uns: secretomania birocratică. La Primăria Municipiului Ploiești, CV-ul unui consilier personal a ajuns mai greu de obținut decât o declarație de avere de la Securitate.
În mod normal, când angajezi un om plătit din bani publici, ar trebui să poți arăta și pentru ce îl plătești. Ce știe să facă, de unde vine, ce studii are, ce expertiză îl recomandă. Nu-i un moft, ci un principiu de bază într-o democrație funcțională: cine gestionează fonduri publice și cine influențează decizii trebuie să fie transparent. Punct.
Dar nu și la Ploiești. Aici, la curtea domnului Mihai Polițeanu, CV-urile consilierilor personali sunt tratate ca niște documente NATO – probabil pentru că, dacă le-am vedea, am înțelege brusc de ce orașul se mișcă în reluare, de ce proiectele bat pasul pe loc și de ce strategia de dezvoltare urbană pare extrasă dintr-o agendă de liceu: cu bullet points, idei generale și work in progress etern.
Legea 544/2001 – care stabilește clar că informațiile privind studiile, atribuțiile și remunerația persoanelor plătite din fonduri publice sunt de interes public – e tratată, în Primăria Ploiești, ca un post-it pierdut într-un sertar. E acolo, dar nu o bagă nimeni în seamă. În schimb, ni se oferă explicații de genul: „aceste date se regăsesc în dispozițiile primarului, dar nu sunt disponibile public”. Tradus: le avem, dar nu vi le arătăm, că v-ați putea speria de ce (nu) conțin.
Pe scurt, domnule primar, refuzați să arătați ce știu să facă oamenii dumneavoastră, dar nu aveți nicio reținere să le plătiți salariile cu banii noștri, fără să le tăiați din venituri așa cum procedați cu majoritatea. Cum se cheamă asta, dacă nu complicitate între opacitate și dispreț?
Această protejare absurdă a incompetenței sau a imposturii – căci altă explicație nu există – e o insultă la adresa fiecărui cetățean care muncește, plătește taxe și speră că orașul va fi administrat de oameni competenți, nu de o colecție de loialități politice sau prietenii de culise.
Mai grav, această atitudine sfidează și logica. Dacă n-ai nimic de ascuns, de ce te ascunzi? Dacă ai angajat specialiști, de ce nu le prezinți pregătirea? Dacă ai numit profesioniști, de ce nu ești mândru să le arăți CV-ul? În lipsa acestor răspunsuri, fiecare refuz de a publica documente publice devine o autodenunțare administrativă: „N-avem cu ce ne lăuda, așa că mai bine tăcem.”
Și iată cum, în epoca digitală, când un click ar trebui să deschidă orice ușă birocratică, noi stăm în fața unei administrații care preferă să tragă storurile și să aștepte să treacă valul de întrebări.
Dar valul nu va trece. Dimpotrivă. Se va transforma în potop. Căci oamenii s-au săturat de administrații cu angajați invizibili și funcții inventate. Iar refuzul de a arăta CV-urile consilierilor nu e doar lipsă de transparență – e confesiunea rușinoasă a unei administrații care nu vrea să fie verificată.
Atacul procedural mărunt: „nu ne-a dat hotărârea Adunării Generale”
Există un moment în viața oricărei administrații publice în care, încolțită de întrebări incomode, își aruncă toate valorile clamate peste bord și se refugiază, cu rușine mascată de limbaj juridic, în forme fără fond. La Ploiești, acest moment a venit repede sub mandatul lui Mihai Polițeanu. Iar pretextul? Halucinant: „Domnul Cristescu nu a adus hotărârea Adunării Generale a ADOR.”
Să ne înțelegem: Eugen-Costin Cristescu semnează oficial în numele Alianței pentru Drepturile Omului din România (ADOR), cere informații de interes public în calitate de președinte și primește, în această calitate, răspunsuri scrise, ștampilate, înregistrate de… aceeași primărie. Totul e limpede până în clipa în care Cristescu pune întrebările grele – cele care ard la buget și ustură la obrazul subțire al administrației, care se ține cu prăjituri de laborator a la Berbec, nu a la grec.
Atunci, deodată, calitatea lui Cristescu devine incertă. Nu mai e președinte, ci un impostor administrativ, un soi de cetățean fără acte, un „nea Nimeni” care s-a trezit să tulbure apele netulburate ale protejaților din birourile Primăriei. Pentru că, vezi Doamne, n-a adus hârtia supremă: hotărârea Adunării Generale.
Cu alte cuvinte, funcționarii care i-au recunoscut semnătura și i-au răspuns oficial se prefac brusc că n-au auzit de el. Asta nu mai e administrație. Asta e teatru de păpuși fără sfori, dar cu mult tupeu.
Este echivalentul birocratic al replicii:
„Nu recunoaștem persoana, pentru că nu are ștampila de pe Marte, semnată de moștenitorii lui Decebal, legalizată la notarul de pe Lună.”
Tactica e veche, dar mereu eficientă când vrei să scapi de răspundere: te faci că nu vezi fondul și inventezi un viciu de procedură, chiar dacă nu există. Nu contează că întrebarea e legitimă. Nu contează că legea spune clar că orice persoană fizică sau juridică poate cere informații publice. Contează că întrebarea te încurcă. Și dacă tot nu poți răspunde, mai bine ataci mesagerul.
Să ignori fondul și să te agăți de lipsa unui act care n-a fost cerut nicăieri până atunci, dar care brusc devine „esențial”, e echivalentul aruncării unei grenade de fum în mijlocul adevărului. Iar în fum, poate nu se mai vede că ai refuzat să publici CV-uri. Poate nu se mai vede că-ți protejezi consilierii. Poate se pierde ideea că cetățenii plătesc lunar salarii unor angajați despre care nu se știe nimic.
Dar să nu ne amăgim: toate astea se văd. Și se vor vedea tot mai clar, pentru că presa nu pleacă, întrebările nu dispar, iar legea nu e un ghid opțional pentru administrații cu aere de castel.
Mai mult decât o eschivă, atacul procedural împotriva lui Cristescu este o insultă la adresa tuturor celor care au crezut că, după 2020, administrația ploieșteană va fi una deschisă, cinstită, modernă. În realitate, e tot cu lanțul pe ușă, dar cu cont de Facebook.
Și poate că nu l-au recunoscut pe Cristescu ca reprezentant legal al ADOR, dar sigur l-au recunoscut ca un ghimpe real în coasta unui sistem care vrea să pară nou, dar miroase a vechi. Iar pentru un jurnalist care deranjează, asta e deja o victorie.
Primăria Ploiești – un reality show în care publicul plătește, dar nu are voie să știe cine joacă
Dacă în trecut administrațiile locale se ascundeau după dosare cu șină și răspunsuri întârziate, astăzi ele își pun mască de spectacol. La Ploiești, sub bagheta primarului Mihai Polițeanu, instituția publică s-a transformat într-un soi de reality show absurd, în care cetățenii plătesc biletul, dar nu li se spune nici cine joacă, nici ce se întâmplă în scenă.
Consilierii personali ai primarului au devenit fantome bugetare. Nu-i cunoști, nu-i vezi, dar salariul lor trece pe statul de plată lunar, fără întârziere. Sunt o prezență invizibilă cu efecte palpabile asupra bugetului. Pe hârtie sunt „experți”. În realitate, sunt entități administrative cvasi-metafizice, menționate în comunicate, dar absente în fapte.
Primarul promitea, cu aplomb de începător în civism electoral, un nou stil de guvernare locală – transparent, deschis, participativ. Ce am primit în schimb? Administrația Iluziei, o formă fără fond, un sistem în care atribuțiile sunt mai bine ascunse decât rețeta de Coca-Cola și în care organigrama pare desenată de Dalí: fluidă, distorsionată și profund ireală.
Ploieștenii nu mai vor administrație de carton, cu titluri pompoase și oameni despre care nu se poate spune nici măcar ce oră vin la muncă. Nu mai vor consilieri plătiți pentru tăcere, nici birouri transformate în locuri de odihnă instituțională. Iar refrenul oficial – „nu deținem informațiile în forma cerută” – a devenit melodia administrativă a lenei cu pretenții de elitism civic.
Poate Polițeanu a uitat, dar democrația locală nu se face cu închisori de informații. Nu se face cu răspunsuri șablon și cu cetățeni ținuți departe de mecanismul decizional, ca nu cumva să observe că roțile au ruginit, iar cei care le învârt n-au permis de funcționare, nici de bun-simț.
Ce avem, în schimb?
– Conferințe de presă în loc de atribuții clare.
– Postări pe Facebook în loc de rapoarte de activitate.
– Protecție politică pentru „băieții de birou” în loc de responsabilizare publică.
– Și o primărie care funcționează pe sistemul: „Dă banii, taci din gură și nu întreba ce se întâmplă în spatele cortinei.”
Ploieștiul nu are nevoie de show. Are nevoie de administrație. Dar până când aceasta va înțelege că banii publici nu se acordă pe încredere, ci pe competență, probabil că ne vom uita în continuare la acest spectacol grotesc, cu nervii încordați și mâna pe portofel.
Și dacă tot suntem spectatori forțați ai unei piese de teatru administrativ absurd, avem cel puțin dreptul să comentăm: actorii sunt slabi, regia e penibilă, iar scenariul e scris de cineva care n-a trecut niciodată de stadiul de pupător în fund.
Articolul 13( ghinion pentru voi) – Ultima redută împotriva abuzului cu zâmbet de birou
În toată această brambureală birocratică ridicată la rang de politică instituțională, există un articol de lege care aruncă în aer pretextele, fumigenele și eschivele primarului Mihai Polițeanu: articolul 13 din Legea 544/2001. Nu e metaforă, nu e opinie. E lege. Clară, scurtă, nemiloasă:
„Informațiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituție publică nu pot fi incluse în categoria informațiilor clasificate și constituie informații de interes public.”
Traducere: orice tentativă de a ascunde incompetența, traficul de influență, lipsa atribuțiilor sau CV-urile consilierilor personali – pe motiv că nu sunt „disponibile” – este ilegală. Punct. Nu contează dacă le-ai pitit sub birou, în server sau într-un status pe Facebook. Dacă refuzul de a le publica acoperă o încălcare a legii, atunci nu mai vorbim de secret, ci de complicitate.
Refuzul primarului de a furniza informații legate de oamenii pe care i-a angajat direct – și pe care ploieștenii îi plătesc lună de lună – nu este doar o sfidare a presei și a cetățenilor. Este, prin prisma articolului 13, o încălcare directă a legii.
Cu alte cuvinte, când administrația alege să protejeze necunoașterea și incompetența prin invocări vagi de procedură, nu doar că își bate joc de cetățean. Își asumă și riscul de a răspunde pentru obstrucționarea dreptului la informație.
Așadar, domnule Polițeanu, nu mai vorbim doar despre lipsă de transparență. Vorba legii: vorbim despre o informație de interes public pe care aveți obligația să o faceți publică, iar dacă vă dați cocoș, se cheamă abuz în serviciu.
Nu pentru că v-o cere un jurnalist. Ci pentru că v-o cere legea.
Și, în cele din urmă, o cere conștiința unui oraș sătul de minciună ambalată în hârtie oficială.
Sursa foto inițială: necenzuratph.ro
