Impozitul pe existență
În România, statul îți cere bani în fiecare an pentru casa în care trăiești. Nu pentru că ar produce venit. Nu pentru că ar fi o investiție. Nu pentru că ar genera profit sau flux economic. Ci pentru un motiv mult mai simplu și mai tulburător: pentru că există.
Impozitul pe locuința de domiciliu este una dintre acele taxe atât de banalizate, încât nu mai este pusă sub semnul întrebării. Se plătește mecanic, anual, fără revoltă, fără dezbatere, fără explicații reale. A devenit o rutină fiscală, un reflex birocratic al statului și o resemnare colectivă a cetățeanului. Dar dincolo de obișnuință se ascunde o realitate incomodă: statul român taxează nu un câștig, ci condiția de a trăi undeva.
Aceeași casă, același apartament, aceeași funcție socială – adăpost, intimitate, stabilitate – capătă un cu totul alt statut în alte state europene. Acolo, reședința principală nu este tratată ca un activ speculativ și nici ca o sursă sigură de venit bugetar. Este recunoscută ca ceea ce este în fapt: un drept social, o extensie a demnității umane, o condiție de bază pentru viața civilizată. Statul nu îți cere bani pentru că ai un acoperiș deasupra capului. Îți cere bani atunci când transformi proprietatea în instrument de acumulare, nu atunci când o folosești pentru a trăi.
Diferența dintre aceste două viziuni nu este una contabilă. Nu ține, așa cum se sugerează adesea, de lipsa resurselor sau de presiuni bugetare inevitabile. Ține de filozofia puterii și de modul în care statul își privește propriii cetățeni. Într-un caz, cetățeanul este un partener social, protejat în nevoile sale fundamentale. În celălalt, este o resursă fiscală predictibilă, ușor de exploatat, pentru că nu se poate muta, nu se poate ascunde și nu poate negocia.
România a ales, deliberat sau din inerție, a doua variantă. A ales să nu facă distincția esențială dintre locuire și investiție. A ales să trateze casa în care trăiești la fel ca pe o clădire de birouri, un apartament închiriat sau o proprietate ținută pentru speculă. A ales, în fond, calea cea mai comodă: taxarea sigură, constantă și lipsită de risc politic.
Acest articol nu este un exercițiu ideologic și nici un manifest împotriva fiscalității. Este o analiză juridică și fiscală a unei alegeri politice care a fost prezentată prea mult timp ca fatalitate. Pentru că adevărul, demonstrabil și verificabil, este acesta: România ar putea să nu impoziteze prima locuință. Așa cum alte state europene nu o fac. Așa cum Constituția însăși sugerează prin obligația statului de a asigura un nivel de trai decent. Așa cum bunul-simț fiscal o cere.
Întrebarea reală nu este „de ce plătim impozit pe casă?”, ci de ce am acceptat să nu mai întrebăm niciodată… de ce.
Cum privesc alte state europene casa în care trăiești
Privită din afara României, impozitarea anuală a casei în care trăiești nu este o regulă europeană, ci mai degrabă o excepție mascată sub aparența normalității. În mai multe state ale Uniunii Europene, reședința principală – locuința în care cetățeanul își duce viața de zi cu zi – nu este impozitată deloc sau este supusă unei taxări simbolice, indirecte, fără impact real asupra stabilității persoanei sau familiei.
Această abordare nu este rezultatul vreunei indulgențe fiscale și nici al unei generozități bugetare. Este expresia unui raționament constant și profund rațional: locuința de bază nu este o formă de avere, ci o condiție de viață. Statul nu o tratează ca pe un instrument de acumulare, ci ca pe un element esențial al demnității umane și al coeziunii sociale.
Principiile care stau la baza acestui model sunt simple și greu de combătut. În primul rând, casa în care trăiești nu generează venit. Nu produce profit, nu creează fluxuri financiare și nu poate fi asimilată unei activități economice. A o impozita anual înseamnă a taxa ceva care nu produce nimic în mod recurent. În al doilea rând, efortul economic necesar pentru dobândirea locuinței a fost deja taxat integral: prin TVA la construcție sau achiziție, prin impozitul pe venit din care a fost cumpărată, prin taxe notariale, autorizații și contribuții indirecte. Impozitul anual nu adaugă o nouă bază de impozitare, ci revine obsesiv asupra aceleiași.
De aici decurge un al treilea principiu esențial: taxarea perpetuă a locuinței de domiciliu ar reprezenta o formă de dublă impunere, acceptată tacit doar acolo unde statul își permite să ignore echitatea fiscală. Iar al patrulea principiu este poate cel mai important: un stat care se pretinde social nu își poate construi politica fiscală pe riscul implicit de a forța cetățeanul să-și vândă casa pentru a-și plăti obligațiile către buget.
În aceste sisteme, fiscalitatea nu dispare. Ea este mutată acolo unde există acumulare și profit real. Se taxează a doua și a treia proprietate, se taxează portofoliile imobiliare, se taxează specula și luxul. Nu se taxează însă nevoia elementară de a avea un loc în care să trăiești. Distincția este clară, asumată și explicită: locuirea este protejată, investiția este impozitată.
Cazurile concrete confirmă această logică. În Malta, reședința principală este, în practică, neimpozitată, statul alegând să nu transforme domiciliul într-o sursă anuală de venit bugetar. În Slovenia, nu există un impozit general pe proprietate aplicabil locuinței de domiciliu, tocmai pentru a evita presiunea fiscală asupra vieții private. În Estonia, abordarea este și mai limpede: terenul este impozitat, dar clădirea de locuit nu. Statul taxează valoarea patrimonială transferabilă, nu spațiul în care omul își duce existența.
Logica acestor sisteme este una pe care România a refuzat să o adopte: nu penalizezi stabilitatea familiei. Nu transformi domiciliul într-o povară fiscală și nu confunzi, din comoditate administrativă, dreptul de a locui cu dorința de a acumula. În aceste state, impozitul pe proprietate este conceput să atingă capitalul, investiția și specula imobiliară. Nu nevoia fundamentală de a trăi undeva.
Diferența nu este una de detaliu tehnic, ci de filozofie politică. Acolo unde locuința principală este protejată, statul transmite un mesaj clar: cetățeanul nu este o vacă de muls bugetar, iar existența sa nu este un obiect fiscal.
În România, această diferență a fost ignorată prea mult timp. Iar consecințele se văd nu doar în codul fiscal, ci în felul în care oamenii au ajuns să creadă că este normal să plătești, an de an, pentru simplul fapt că trăiești între patru pereți.
Modelul românesc: casa redusă la obiect fiscal
În România, legea nu are nuanțe atunci când vine vorba despre locuință. Codul fiscal operează cu o logică simplificatoare, aproape brutală: orice casă este un bun patrimonial impozabil, indiferent de rolul ei real în viața celui care o deține. Prima locuință, a doua locuință, apartamentul cumpărat pentru închiriere sau casa moștenită de la părinți sunt aruncate în aceeași categorie juridică, tratate uniform, contabil, lipsit de orice considerație socială.
Această lipsă de diferențiere nu este o scăpare tehnică. Este o opțiune de politică fiscală. Statul român refuză deliberat să facă distincția esențială dintre locuire și investiție, dintre viață și acumulare. Din punct de vedere legal, casa nu este decât un obiect patrimonial generic, evaluabil, taxabil, executabil.
Consecința juridică este una profund revelatoare. Mesajul implicit al statului este clar și constant, chiar dacă nu este rostit explicit: nu mă interesează dacă trăiești în acea casă. Nu mă interesează dacă este singurul tău adăpost. Nu mă interesează dacă îți duci bătrânețea între acei pereți sau dacă ai crescut acolo copii. Pentru mine, este doar un obiect impozabil.
Această indiferență instituționalizată face ca situații profund diferite să fie tratate identic. Nu contează dacă ești pensionar și trăiești dintr-o pensie modestă. Nu contează dacă nu ai venituri deloc. Nu contează dacă ai moștenit casa, fără să fi ales vreodată să investești în ea. Nu contează dacă ai construit-o acum treizeci de ani, din bani care au fost deja impozitați de mai multe ori. Toate aceste realități umane sunt irelevante în fața unui sistem care vede doar suprafață, valoare și obligație de plată.
Impozitul se naște automat, anual, nu dintr-un câștig, ci dintr-o simplă constatare administrativă: exiști într-un spațiu. Locuiești undeva, deci datorezi bani statului. Este o logică fiscală care nu mai are nevoie de justificare economică, pentru că se sprijină exclusiv pe certitudinea că locuința nu poate dispărea și nu poate protesta.
În acest model, casa nu mai este un spațiu al vieții private, al siguranței și al stabilității. Devine o ancoră fiscală, un punct fix de extracție bugetară. Statul nu o mai privește ca pe un element al nivelului de trai decent, ci ca pe o resursă sigură, predictibilă și ușor de administrat. Iar cetățeanul este redus la rolul de titular al unei obligații perpetue, nu al unui drept protejat.
Aceasta este diferența fundamentală dintre modelul românesc și cel practicat în alte state europene. Nu vorbim despre nivelul impozitului, ci despre ce anume este impozitat. În România, se taxează nu investiția, nu specula, nu acumularea, ci simplul fapt că cineva are un loc unde trăiește.
Este un model fiscal comod, dar profund inechitabil. Și, mai grav, este un model care a normalizat ideea că statul are dreptul să monetizeze existența, atâta timp cât o poate evalua în metri pătrați.
De ce este această taxă fundamental nedreaptă
Impozitul pe locuința de domiciliu este adesea prezentat ca o obligație minoră, aproape simbolică, o contribuție inevitabilă la funcționarea comunității. În realitate, el ascunde una dintre cele mai persistente forme de inechitate fiscală: taxarea repetată a aceluiași efort economic, fără legătură cu prezentul financiar al contribuabilului.
Casa este, din punct de vedere fiscal, unul dintre cele mai supraimpozitate bunuri. Se construiește cu TVA, uneori cu costuri fiscale considerabile. Se cumpără din venituri deja impozitate, fie că vorbim de salarii, economii sau credite achitate din bani taxați. Se întreține permanent cu resurse care, la rândul lor, sunt supuse fiscalității: utilități, reparații, taxe locale, contribuții indirecte. În acest context, impozitul anual pe locuință nu vine să taxeze un venit nou, un câștig recent sau o activitate economică în desfășurare. El vine să taxeze trecutul – un efort consumat, închis, deja impozitat de mai multe ori.
Aceasta este esența dublei, uneori chiar triplei impuneri. Statul nu sancționează un profit, ci revine obsesiv asupra unui fapt împlinit: cineva a reușit, la un moment dat, să își asigure un acoperiș. Din acest moment, obligația fiscală devine perpetuă, indiferent dacă acel cineva mai are sau nu capacitatea de a plăti.
Iar aici se deschide a doua mare nedreptate a sistemului: indiferența totală față de capacitatea de plată. Un apartament de 50 de metri pătrați este, pentru un investitor, o piesă banală dintr-un portofoliu, un activ minor, ușor de monetizat. Pentru un pensionar, același apartament poate reprezenta tot ce are: locuința, siguranța, memoria unei vieți întregi. Statul tratează însă aceste două situații radical diferite ca fiind perfect echivalente din punct de vedere fiscal.
Această uniformizare forțată nu este echitate. Este o formă de orbire administrativă. Un sistem fiscal care refuză să distingă între vulnerabilitate și acumulare nu este neutru, ci profund injust. El lovește exact acolo unde rezistența este mai mică și unde alternativa lipsește.
A treia consecință, poate cea mai gravă, este riscul social real pe care această taxă îl generează. În caz de neplată, impozitul nu dispare. Se acumulează penalități, se rostogolesc datorii, se deschid proceduri de executare. La capătul acestui lanț birocratic, statul ajunge, chiar dacă nu o spune direct, la o concluzie tulburătoare: dacă nu plătești, pierzi casa.
Nu vorbim aici despre evaziune, despre rea-credință sau despre profit ascuns. Vorbim despre oameni care nu mai pot plăti o taxă impusă asupra unui bun care nu le aduce niciun venit. Statul transformă astfel impozitul într-un instrument de presiune existențială, iar locuința – într-o garanție fiscală tăcută.
Aceasta este miza reală a discuției despre impozitul pe prima locuință. Nu cuantumul sumei, ci principiul. Un stat care acceptă ideea că îți poate lua casa pentru că nu ai plătit o taxă pe faptul că trăiești în ea a depășit granița fiscalității și a intrat într-o zonă periculoasă, în care dreptul la locuire devine condiționat de solvabilitate.
Iar o astfel de taxă nu mai poate fi numită nici neutră, nici necesară. Este, în esența ei, fundamental nedreaptă.
De ce INSISTĂ România pe impozitarea locuinței. Miezul real al problemei
Există un adevăr pe care statul român îl evită constant în orice discuție despre fiscalitate: impozitarea locuinței nu este rezultatul unei strategii fiscale inteligente, ci consecința unei comodități instituționalizate. România nu insistă pe această taxă pentru că ar fi cea mai corectă, ci pentru că este cea mai ușor de administrat într-un sistem care a renunțat de mult la ambiția eficienței reale.
Statul român este, în esență, fiscal „leneș” la centru. Nu din lipsă de legi, ci din lipsă de voință și capacitate. Colectarea TVA rămâne deficitară de ani de zile, în ciuda promisiunilor repetate de reformă și digitalizare. Impozitarea marilor averi este timidă până la inexistență, iar taxarea capitalului și a speculei rămâne selectivă, fragmentară și, adesea, ocolită prin mecanisme perfect legale, dar profund inechitabile.
În loc să construiască un sistem fiscal capabil să urmărească fluxuri financiare complexe, statul a ales calea cea mai simplă: taxarea a ceea ce nu poate fugi. Proprietatea imobiliară nu pleacă din țară, nu se mută în paradisuri fiscale, nu se dizolvă în scheme contabile sofisticate. Este vizibilă, statică, inventariată și ușor de executat. Din punct de vedere administrativ, este visul oricărui aparat fiscal care vrea rezultate fără efort.
Această realitate spune mai mult despre stat decât despre contribuabil. Un aparat administrativ slab, politizat și lipsit de autonomie profesională preferă taxele ușor de colectat în detrimentul celor juste, dar dificil de administrat. Impozitul pe locuință devine astfel o soluție reflexă, nu una rațională. Nu este nevoie de controale complexe, nu este nevoie de investigații, nu este nevoie de confruntarea cu interese economice puternice. Este suficient să existe un imobil și un proprietar.
În acest context, locuința de domiciliu este tratată nu ca un drept social, ci ca o garanție fiscală. Statul știe că nu va fi contestată masiv, pentru că suma pare mică, iar povara este fragmentată. Știe că cetățeanul va plăti, chiar și atunci când îi este greu, pentru că alternativa este acumularea de penalități și riscul executării. Această certitudine transformă casa în ținta preferată a unui stat care a renunțat să mai urmărească banii acolo unde sunt cu adevărat mulți.
Insistența României asupra impozitării locuinței nu este, așadar, un semn de rigoare fiscală. Este un simptom al unui sistem care a ales drumul minimului efort. În loc să își întărească instituțiile, să își profesionalizeze administrația și să își asume conflicte reale cu zonele de acumulare masivă, statul a preferat să își asigure venituri sigure de la cei care nu se pot apăra.
Este mai simplu să taxezi casa decât să urmărești capitalul. Mai comod să facturezi existența decât să investighezi specula. Iar această alegere, repetată an de an, explică de ce România nu doar că impozitează locuința, ci insistă să o facă. Impozitarea locuinței este o alegere politică și administrativă comodă, nu o necesitate.
Sursa foto: digi24.ro
În partea a doua a acestei anchete, arătăm de ce impozitul pe casa în care trăiești nu mai este doar o problemă fiscală, ci una constituțională.
Vom explica:
– ce spune art. 47 din Constituție despre nivelul de trai decent
– când o taxă devine disproporționată
– și de ce statul nu are voie să condiționeze dreptul la locuire de solvabilitate
Când fiscalitatea atinge demnitatea, nu mai vorbim despre bani.
Mâine 20 ianuarie 2026, vom posta partea a doua. Fii pe fază și anunță și pe alții
