Problema nu este reprezentată de bani. Este viziunea despre cetățean
La capătul tuturor explicațiilor tehnice, fiscale și administrative, rămâne o concluzie pe care statul român o evită sistematic: problema impozitului pe prima locuință nu este una de bani. Nu este o chestiune de buget, de deficit sau de constrângeri financiare inevitabile. Este o problemă de viziune despre cetățean.
Diferența fundamentală dintre România și alte state europene care protejează locuința de domiciliu nu este una contabilă. Este una de filozofie politică. În acele state, statul pornește de la premisa că cetățeanul este un partener social, un individ ale cărui nevoi fundamentale trebuie protejate înainte de a fi fiscalizate. Locuirea nu este văzută ca o oportunitate de colectare, ci ca o bază a stabilității sociale, fără de care nu există comunitate, responsabilitate civică sau coeziune.
În România, paradigma este inversată. Cetățeanul nu este tratat ca partener, ci ca resursă fiscală sigură. Nu ca subiect al drepturilor, ci ca obiect al colectării. Casa în care trăiește nu este privită ca un spațiu al vieții private, ci ca un punct fix din care se poate extrage, anual, o sumă predictibilă. Stabilitatea individului nu este protejată, ci monetizată.
Această diferență de abordare explică de ce, în alte state europene, statul face efortul de a diferenția între locuire și investiție, între nevoia de a trăi și dorința de a acumula. Și explică de ce, în România, aceeași diferențiere a fost evitată constant. Nu din lipsă de soluții, ci din comoditate politică. Din dorința de a menține un sistem care funcționează birocratic, chiar dacă este profund nedrept social.
Impozitul pe prima locuință nu este o necesitate inevitabilă. Nu este o lege a naturii și nici o cerință europeană. Este o alegere politică – una comodă, lipsită de risc pentru decidenți și plătită, an de an, de fiecare român care încă mai are un acoperiș deasupra capului.
Iar această alegere spune mai multe despre stat decât despre contribuabil. Spune că statul a preferat siguranța colectării în locul echității, inerția în locul reformei și tăcerea în locul dialogului. Spune că, pentru prea mult timp, cetățeanul a fost privit nu ca fundament al statului, ci ca mijloc de finanțare al lui.
Poate că adevărata miză a acestei dezbateri nu este eliminarea unei taxe, ci recâștigarea unei idei simple: statul există pentru cetățean, nu cetățeanul pentru buget. Iar momentul în care această idee va fi din nou rostită fără teamă va fi momentul în care impozitul pe existență va deveni, în sfârșit, o problemă discutabilă, nu o fatalitate acceptată.
Citește și prima parte aici: De ce se plătește impozit pe prima locuință în România și în alte state UE, nu? O analiză argumentată care ar trebui să schimbe paradigma (partea I)
Impozitul pe locuință și Constituția: când statul taxează „nivelul de trai decent”
Art. 47 alin. (1) din Constituția României spune limpede:
„Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.”
Nu este o figură de stil. Nu este o promisiune electorală. Este o obligație constituțională.
Un nivel de trai decent nu se discută în termeni abstracti. Nu înseamnă optimism economic sau speranță statistică. Înseamnă lucruri concrete: hrană, acces la utilități și locuire stabilă. Fără acestea, orice discurs despre protecție socială devine pur decorativ.
În acest context, impozitul pe prima locuință capătă o semnificație gravă. Statul nu taxează un venit. Nu taxează un profit. Nu taxează o investiție. Taxează un element indispensabil nivelului de trai decent. Mai mult decât atât, îl taxează anual, automat, fără a ține cont de venit, de vulnerabilitate sau de situația socială a celui care trăiește acolo.
În practică, mesajul este brutal de simplu: dreptul la locuire este condiționat de plata unei taxe. Nu plătești, se adună penalități. Nu poți plăti, se declanșează proceduri. La capătul acestui drum birocratic, statul ajunge să transmită, implicit, o concluzie periculoasă: nivelul tău de trai este negociabil fiscal.
Aceasta nu mai este doar o problemă de politică fiscală. Este o problemă de compatibilitate cu Constituția.
Curtea Constituțională a României a afirmat constant că demnitatea umană este valoare supremă și fundament al tuturor drepturilor. Demnitatea nu este un concept poetic. Ea înseamnă securitate existențială. Înseamnă imposibilitatea statului de a te împinge, prin mecanisme fiscale, spre pierderea locuinței în care trăiești.
Un impozit care:
– nu ține cont de venit
– se aplică uniform și automat
– poate conduce la executare silită
ridică o problemă serioasă de proporționalitate constituțională. Statul are dreptul să taxeze. Nu are dreptul să condiționeze exercitarea unui drept social fundamental de solvabilitatea permanentă a cetățeanului.
Aici este linia roșie. Dincolo de ea, fiscalitatea încetează să mai fie neutră și începe să devină coercitivă. Când statul taxează locuirea fără a o proteja, nu mai își îndeplinește obligația constituțională. O monetizează.
Iar un stat care transformă nivelul de trai decent într-o variabilă fiscală nu mai este un stat social. Este un stat contabil.
Apel la luciditate constituțională
Discuția despre impozitul pe prima locuință nu este, în fond, o dispută despre procente, grile sau bugete locale. Este o discuție despre limitele puterii statului și despre sensul real al Constituției într-o societate care pretinde că este democratică și socială.
Un stat care îți taxează casa în care trăiești nu îți cere o contribuție la binele comun. Îți cere o confirmare anuală că îți permiți să exiști în propriul spațiu. Când acest gest devine rutină, iar întrebarea „de ce?” dispare, Constituția nu mai funcționează ca lege fundamentală, ci ca decor simbolic.
Articolul 47 nu obligă statul să colecteze mai eficient. Îl obligă să protejeze nivelul de trai decent. Demnitatea umană nu este o noțiune negociabilă fiscal și nici o variabilă de ajustare bugetară. Ea este linia dincolo de care statul nu mai are voie să treacă, indiferent cât de comode ar fi soluțiile administrative.
Luciditatea constituțională începe în momentul în care acceptăm un adevăr incomod: nu orice taxă este legitimă doar pentru că este legală. Legalitatea fără proporționalitate devine abuz, iar fiscalitatea fără viziune socială devine constrângere.
Nu este rolul cetățeanului să dovedească, an de an, că merită să aibă un acoperiș deasupra capului. Este rolul statului să dovedească faptul că respectă Constituția pe care o invocă selectiv, atunci când îi convine.
Dacă nivelul de trai decent rămâne doar o formulă citată festiv, iar locuirea este tratată exclusiv ca obiect fiscal, atunci problema nu mai este impozitul pe prima locuință. Problema este golirea Constituției de conținut, prin obișnuință și tăcere.
Acesta este momentul în care discuția trebuie mutată din zona fiscală în zona constituțională. Nu pentru a cere favoruri, ci pentru a restabili o limită.
Pentru că un stat care uită diferența dintre a trăi și a fi taxat nu mai guvernează. Administrează oameni.
