Din diorama cu păsări de curte de la Muzeul de biologie umană, o găină cenuşie tot piercăne cu ţâfnă („pasărea piercănea, piercănea”, Al.Tudor-Miu) şi se-npintenează a cucurigu, vrând să se dea cocoş. altPHel („săptămânal de satiră care atentează la siguranţa naţională, bandiţilor!” – de parcă s-ar pregăti iară trupele de securitate să scotocească prin Munţii Făgăraş!; doar ştie bine redacţia ce ziarişti şi ce colaboratori are), mă nele (mai sigur: manele) numita/numida Gytza-pullus gallinaceus bibilica mateuca trece(a) drept papagal. Într-un cotcodăcit triumphal, în numărul 400 al numidului hedbomadar, numidul pullus gallinaceus aduce Elogiul prostiei din aurea mediocritas (altPHel 200): „Într-un text dramatic [Călătoria, n.O.], care abundă în tot felul de (alte) stupizenii, Octavian Onea scrie că «Dacii erau mai mult geometri şi zoomorfi». Pe Zamolxe!, Onea are dreptate, dacii puteau fi geometri! E adevărat că nu ne-au lăsat nicio jumătate de teoremă, un sfert de formulă sau măcar prima literă a unei axiome, dar cine n-a auzit de Euclide, de Thales ori de Pitagora? Dacă erau daci?” Şi miştoul continuă (p.14). Ar trebui să fim lipsiţi de orice simţ, ca să ne amusăm de asemenea galimatie. Prostul nu ştie, dar le nimereşte. Îi nimereşte adică pe Zamolxe (dac) şi pe Pitagora. A auzit el ceva. Da, Pitagora e geometru şi filosof (grec), şi o faimoasă teorema, ce se învăţa în prima clasă de gimnasiu, îi poartă numele (suma pătratelor catetelor – după logica altPHel, nu se gândea el la Pătraru şi la oarecari capete pătrate, din jurul său, al lui Pitagora?! – este egală cu pătratul ipotenuzei). Zicea bătrânul Herodot (părintele Istoriei): „Din câte am aflat de la elenii care locuesc în Hellespont şi în Pont, acest Zamolxis, fiind om [ca toţi oamenii], ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta, care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pithagora, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile” etc.
Un alt stăbun de-al nostru – pe care îl citez după comentariile unui prieten (amândoi am făcut Istoria) – Strabon (grec), reluând relatările lui Herodot, afirmă că „Zamolxis, sclav al lui Pitagora, la cunoştinţele deprinse de la stăpânul său ar fi adăugat altele învăţate de la egipteni în urma unor călătorii care l-ar fi dus până acolo. Tot Strabon ne spune că «Întorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea proorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi [Zamolxis] s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră». În continuare Strabon ne spune că peştera respectivă se afla în muntele sfânt (Kogaionon) iar pe vremea lui Burebista cinstea cea mai sus-amintită o avea Deceneu şi că din obiceiul pitagoreic adus de Zamolxis, la geţi s-a păstrat” etc.
În logica altPHel, Iordanes se ţinea de iordane. Prefer să-l ci(ns)tesc pe prietenul meu: „Vorbind despre Deceneu, Iordanes ne spune: «El, observând înclinarea lor (a geţilor, respectiv goţilor) de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi [nu venise încă era găinilor – care au făcut praf şi pulbere ţara asta; n.Onea], i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare [dar orice învăţ, are şi dezvăţ; vezi altPHel], i-a instruit în ştiinţa fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii, transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a spus sub ce nume şi sub ce semn cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus»” etc. Doar geometria, întâlnind căpşorul de bibilică al lui Mateucă, mă tem că a uitat să-i mai înveţe. La ce bun?, când tot nu s-ar fi prins nimică de bibilică!… Au rămas, totuşi, meşteri olari cari au continuat să picteze semne de neînţeles. Spune cel mai mare specialist în ceramica daco-getică: „Daco-geţii vor lucra o ceramică fină, pictată cu motive geometrice (deosebită de cea celtică, din aceeaşi vreme) inspirată, după toate probabilităţile, din modelele elenistice.”
Să mai expunem rîsului tîmp, acea construcţie „poligonală (poligon cu 20 laturi, fiecare lungă de 2 m), cu diametrul de 12,50 m”, în care s-a găsit cunoscutul vas cu inscripţia DECEBALVS PER SCORILO?! Sau, controversatele calendare dacice (sanctuarele există), cu alaiul lor de „operaţii matematice complicate, necesare calculării timpului, a sistemului calendarului, unde se impunea un sistem matematic”?! Şansa lor să facă parte din Patrimoniul Mondial UNESCO (din 1999) a fost că s-au aflat la Sarmizegetusa Regia, şi nu în Prahova unde, cu puterea pe care o avea la COOPERAŢIE, Ghiţă Teucă le-ar fi făcut efectiv albii de porci. Cum făceau cei de la Fabrica de hârtie din Scăeni, care transformau Bibliile şi tot ce nu fusese tipărit cu ortografia din 1953 a Academiei RPR, în hârtie higienică. Şi cu ce mândrie patriotică ar fi declarat el şi cu Fumea (nu fumè-a lui ci, nume anteScăenic) producţia şi productivitatea! Vorba lui: „ce să ne mai dăm modeşti? Bine, maestre, geometri! Dar să-i faci… zoomorfi?! Păi «zoomorf» înseamnă «care reprezintă animale», adică, altfel spus, «în formă de animale»”. Perfect. Adevărat.
Anunţ că am încheiat deja citatul. Din Minel Ghiţă Mateucă. Pe care Ghiţă îl găsim la Muzeul de biologie – ca să închidem cercul pe care l-am deschis în prima propoziţie – în (ce) formă de animal (vrea el; de remarcat acest lucru, la tipul acesta cameleonic). De obicei, în formă de papagal. Care a învăţat doar ortografia din 53’ şi nu poate să înţeleagă verice alt text din limba română, dacă nu este scris cu această ortografie. Ca un vajnic consilier Stalinist. (Nu cumva COOPERAŢIA avea o secţie şi la Scăeni?) Odată s-a dat felină, semnând sub acoperire (obiceiul ştiţi dumneavoastră cui): Pizica cu clopoţei. (Aveam eu în Titus, piesă în 3 acte, un personaj, Motanul Ţuţică, şi cutra îşi cam ridica coada pe lângă el.) Altădată s-a arătat, ca în fabula lui Alexandrescu, un bou ca toţi boii, puţin la simţire, dând cu copita într-o carte – Comentarii şi contribuţii la Dicţionarul istoric al judeţului Prahova – din care, oricât de încornorat a fost şi ar fi, nu a putut şi nu va putea să clintească un singur centimetru pătrat. Non licet bovi… Şi a rîs. Ca proasta-n târg. Până şi de portretul pe care mi l-a făcut artistul plastic basarabean Glebus Sainciuc. S-o mai fi dat el şi alte „dobitoace, cum lupii, urşii, leii (MGM, una dintre semnăturile sale) şi alte câteva, care cred despre sine că preţuesc ceva” (Grigore Alexandrescu), şi, bineînţeles, sconx, titrând pe o pagină josnicia calificată magna immoralia: „Octavian Onea scrie Tatăl nostru: «Facă-se voa Ta!»”. (L-am somat să-mi arate: unde? Unde am comis eu această blasfemie? În loc să schelălăe ca o potae, a scos un urlet: „nu se poate, ai scris pe undeva!”. Logică altPHel. Poate binevoeşte redacţia – minima moralia – să ne arate.) Acum, MGM – în sinea lui un rinocer puternic – ne arată iar mintea de găină. Îndreptăţit s-o etaleze ca dobitoc. Efectiv. (În accepţiunea limbii române: animal = dobitoc. Nu ştiu dacă şi în DEX.)
DEX… DEX-ul – sursa ştiinţei lui Teucă – are o precizare: „ZOOMORF, -Ă, zoomorfi, -e, adj. (În artele plastice) Care reprezintă animale”. Aha! (Aici, MGM-ucă ar fi trebuit să ia puţină lumină de la vecinul său de pagină, primul specialist în artele plastice din Prahova. Sau, de la şeful său, premiat de Societatea eminamente istorică a urbei. Fiecare, în parte ori împreună, ar fi putut să-i lumineze faţa şi să-l scutească de ridicolul în care s-a expus. Pe sine şi, dealtPHel, şi publicaţia.)
Păi, ia să vedem! Căutăm pe undeva pe-aproape, în fosta Regiune Ploeşti, că tot trebue să ne obişnuim din nou cu regiunile. Consecvent, nu dau numele eminentului arheolog, ne voind să-l amestec în troaca lui Ghiţă, dar îi citez articolul: Statuetele geto-dace de la Cârlomăneşti (Jud. Buzău). Şi revista în care a apărut: „Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie”. Scurt: „Caracterizare generală. Grupa de piese ce ne interesează aici este constituită din statuete de animale şi păsări sălbatice specifice zonei noastre geografice […:] lupi, mistreţi, cervide şi păsări sălbatice mari.”
În literatura de specialitate se vorbeşte despre stilul tracic animalier. Specific Gyitzo-gallinei noastre, vor crede cei care ştiu că Ghiţişor însuşi se înfăţişază ca un animal. În realitate, însă, Ghiţă Teucă – şi hebdromadera însăşi – practică stilul de cartier. Combinat cu stilul pur de partid. Folosit de toţi activiştii. Peste tot. Stilul „mă!”. La început, numai: „mă!”. (Adresare către Profesorul Simache: „Ai vorbit, mă!, cu ăla, că mâine am egzamen la Artimetică?”) Iar în faza ultimă, cu o spoială de cizelare: „măi, toaşu’!” Cu ea s-a trecut şi în ultimul deceniu al mileniului: „Măi, animalule!” (Doar un singur prim-secretar – poate vor fi fost şi alţii, chiar şi în ierarhie – era politicos: Virgil Cazacu. Mi s-a adresat, la un „comandament”, la Muzeul Hasdeu – aflat în restaurare – : „Spuneţi, tovarăşu profesor!”. Fusese, se spune, profesor de Matematică.) Fiindcă stilul tracic animalier înseamnă, nu grohăiturile lui Ghiţă ci, un salt în spiritualitate. Chit că el ne întoarce cu mult înainte de naşterea lui Isus Hristos: „În epoca timpurie a fierului s-au cristalizat şi în Tracia câteva trăsături fundamentale ale aşa-numitului stil animalier. Această noţiune nu trebue confundată cu simpla representare a animalului în artă. Stilul animalier înseamnă mai mult” şi „trebue înţeles ca o artă decorativă încărcată de simboluri”. Aşa că, între stilul trac animalier şi stilul altPHel de cartier este o diferenţă de câteva milenii.
Punându-i jujeul lui Ghiţă, amintesc de proverbul: „În ochii porcilor, toţi sunt porci”. Dar în ochii dobitocilor?!
Norocul nostru că am scăpat de acea unanimitate (se vede că ea a rămas numai la altPHel) afişată până în 1989. Şi că, în alte publicaţii, s-au putut pronunţa, despre cărţile îngrijite ori scrise de mine, oameni în materie. De pildă:
„Octavian Onea realizează cu acribie şi migală ediţia textului Iuliei Hasdeu” (Viaţa şi faptele lui Mihai Viteazu). „Ediţia publicată de Octavian Onea, cu toate comparaţiile şi accesoriile, fără îndoială este de lăudat […] realizarea editorului şi zbaterea pentru ea, cu tot felul de relaţii şi corelaţii […] este, încă o dată spus, de merit deosebit.” (I.C.Chiţimia, în „Luceafărul”).
„În notiţa cu care Eugenia Ţarălungă întâmpină cartea (în „Viaţa românească”, nr. 8-9/2008) ni se spune că «nu-l putem bănui pe Octavian Onea de patriotism local cu tot dinadinsul». […] Fireşte că-i un patriotism şi un imperialism glumeţ, cu fond şi faţă de umor, căci doar nu era să strice dl. Onea o carte de vervă prin lipsa de umor a provincialismului revendicativ şi resentimentar.” (Al.Cistelecan, în „Cultura”, despre cartea Au fost Ploeştii urbea „Scrisorii pierdute”?).
Sensibilul Nino Stratan a citit Titus înainte de tipar. Înapoindu-mi dactilograma, a ataşat câteva rânduri: „Piesa Titus a domnului Octavian Onea este o composiţie post modernă, înzestrată cu ironie, simţ al replicii şi umor, o meditaţie asupra Istoriei Mari şi a Istoriei Personale. Limbajul muntenesc, temele variate şi intersectarea de spaţii culturale” etc. Le-am pus pe copertă.
„În contemporaneitatea noastră neaoşă, […] apariţia câte unui dramaturg este un eveniment de salutat. Iar dacă dramaturgul mai scrie şi la obiect, adică nu doar să-şi facă de lucru, evenimentul capătă dimensiuni naţionale. Este cazul lui Octavian Onea, nedesminţit ploeştean de-al lui Caragiale!” În Călătoria, „personajele se individualizează firesc şi tocmai de aceea durabil, prin replici surprinzătoare, întregind totodată piesa în sine, ca pe o reuşită a genului.” Autorul foloseşte „mijloacele cele mai noi ale artei dramatice, cu har şi eficienţă sigură. Scriitura este şi ea de actualitate, în ton cu începutul de mileniu al treilea, ideile sunt exprimate concis şi sună în gura personajelor ca fiind fapte proprii vieţii lor, pe parcurs dramaturgul atinge aproape mereu teatrul absurdului, prin modul de a răsturna înţelesurile tradiţionale”. „Sfîrşitul menodramei este anunţat în acelaşi ton ambiguu al absurdului (şi al marii arte)”. „Aşa este, dramaturgul de rară sorginte, Octavian Onea, dă de gândit tuturora, fiecăruia după propriile posibilităţi!” (Corin Bianu, în „Viaţa românească”).
Da, dar ale rinocerului şi ale grupului de la „altPHel”, ele-s mai mari. Şi sdrobitoare.
